INCHIDE

Frumuseţea lumii se (re)inventează din urâtul ei

Cel mai trist poet al generaţiei sale, cum îşi spunea Gellu Dorian într-un autoportret liric dintr-o carte anterioară, scrie acum o carte despre visul singurătăţii („eu stau singur şi visez/ cum stau singur şi/ visez cum singur stau/ şi visez cum stau/ singur” - „Vis”), în care singurătatea nu e doar stare, dar e o lume ce se cere explorată („vei sta singur aşa cum stau acum în casa mea într-un cer pustiu”, prezice poetul în „Închizi ochii şi nu mai eşti singur)”, un trofeu, altădată (Cuvântul singurătate e „ca un virus pe care mai târziu şi-l vor dori/ ca pe o medalie de învingători”, spune, orgolios, Gellu Dorian în „Vis”), un blestem, adesea, un proces al surpării („acum toate se risipesc în mine şi-n jurul meu” şi „totul s-a făcut praf în casă, în cer/ ca tatuajele palimpsest de pe pielea pudrată a prostituatelor”, se spune în „Raniţa” şi „Închizi ochii şi nu mai eşti singur”), unde se cuprinde, ca într-un maelstrom, fiinţa interioară aflată la limita suportabilităţii: pentru că „singurătatea urla în tine ca o căţea în lesa hingherului”, poetul caută alternativa, iată, în „Buzunarul sterp”: „Nu poţi fi toată viaţa singur,/ îţi pot creşte nervii ca unghiile,/ de la o vreme nici nu te mai poţi privi cu dragostea cu care/ femeia îşi priveşte fătul în incubator,/ seara vezi casa ca un pustiu,/ patul îmbătrânit, cu o mie de cute,/ hainele atârnând seci în cuier ca nişte piei de mistreţi ciuruite/ de o mie de alice,/ dimineaţa stai optimist lângă ceaiul de gălbenele,/ toată ziua purtat prin oraş, Cid în apărarea nimicului -/ lumea este şi de data asta banală, un paradis/ burduşit de chiote,/ pe terasă, morţii de mâine îşi jură viaţă veşnică,/ de o mie de ori am privit înapoi,/ de o mie de ori, înainte,/ tot cerul era un buzunar sterp,/ muls de speranţa miilor de ani/ din care cei câţiva pe care-i îngrijesc ca disperatul/ sunt armonică în mâna cerşetorului din faţa bisericii...”. Exersată şi altundeva, la Balcic, „prin Nevada, printre canioane şi jocuri de noroc”, într-un bar din San Antonio ori în „curtea bătrânului din Munţii Pădurea Neagră”, singurătatea se construieşte în poezia lui Gellu Dorian, fie în spatele pleoapelor trase peste ochi - şi nu e somnia eminesciană, aici, ci strivirea, cum se spune în „Goana”; „Stau, trup fărâmiţat de o mie de ochi,/ strivit sub pleoape tatuate cu spini...” -, fie într-o sfârşeală continuă, într-o aşteptare fără orizont, unde criticul Al. Cistelecan, într-o pertinentă prezentare a cărţii, desluşeşte cota absolută a deprimării şi lehamitei de viaţă: „aştepţi să vină atunci fericirea,/ şi ea nu vine,/ aştepţi să vină norocul,/ şi el zburdă prin curţile altora,/ aştepţi bucuria, şi vine tristeţea”... („Păpădia”).
Fiecare e singur - şi de aceea, cartea lui Gellu Dorian e a singurătăţilor -, nici dincolo, în cer, nu e altfel, nici măcar privindu-şi trupul din afară nu se arată altceva decât un schit sau un banal costum de haine, cum se spune în Spuza, fiinţa călătorind dintr-un pustiu în alt pustiu, asemeni lui Cain, izgonit în ţinutul Nod, după ce Dumnezeu îi va fi luat memoria locului, a cerului de dinainte de naştere: iată povestea lui: „Fiecare poartă în el un cer mult mai mare decât cel ascuns în ochi,/ împăturit pentru orice eventualitate,/ unii cred că ar fi însuşi cerul privit înainte de naştere,/ ochi în ochi cu Dumnezeu,/ pentru a-L uita şi pentru a te ţine minte,/ scăpat în lume ca într-o cârciumă,/ un cer plin de nori,/ un cer mereu umed,/ o cârciumă plină de cântece pe care le asculţi fără să ştii/ din ce guri şi inimi disperate se nasc” („Burta”).
Cartea singurătăţilor” este a solitudinii fiecăruia („fiecare pierdut în beţia lui,/ fiecare viu în moartea lui,/ fiecare mort în viaţa lui”, scrie poetul în „Miezul putred”) şi, deopotrivă, a năruirii vârstei de aur a fiinţei, a lui illo tempore din imperfectul tuturor nostalgiilor în vârsta de fier a prezentului: „nu mai beau cafea, plec la lucru ca la executarea unei pedepse, nu mai mănânc ochiuri, nu-mi mai fac gânduri pentru ca acum să ucid mii de gânduri, nici somnul nu mai vine, iar moartea e o ultimă speranţă la fereastra închisă la intrarea în cer”, scrie Gellu Dorian scotocind după o brumă de speranţă în „Buzunarul sterp”.
Ceea ce îi rămâne e cârciuma dintr-o altă carte-alcool, după aceea a lui Ion Mureşan, unde se aud parodice tonalităţi eminesciene („să fie somnul lin şi ţoiul aproape,/ cerul senin, cât mai senin,/ şi vinuri, nu ape” - „Trezirea”): bodega de la ţară şi cârciuma „comunistă”, unde draperiile se încarcă de praf, se asociază, ca în lirica lui „Muri”, temei-pivot din „Cartea singurătăţilor”: „azi bei singur,/ gustul băuturii are gustul sângelui tău cu care mai schimbi o vorbă,/ poate ultima,/ cum se întâmplă seara târziu când beţivii sunt scoşi din singurătatea lor/ în afara lumii care-i zideşte în grămăjoare de praf (...)/ Atât de urât e în lume, încât inventezi în fiecare secundă/ frumuseţea pe care mâini nevăzute ţi-o fură”. Aici e, poate, miezul: frumuseţea lumii care se (re)inventează din urâtul ei în fiecare carte a unuia dintre poeţii importanţi ai literaturii noastre contemporane.

 

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK

Evenimentul pe WhatsApp – cele mai tari stiri, direct pe telefon!

Esti mereu pe fuga? Noi îti trimitem zilnic cele mai importante 3 stiri din Iasi, Moldova si tara – scurt, clar, fara spam.

Plus: alerte locale de urgenta, noutati exclusive si acces rapid la anunturi importante.

Intra pe canalul nostru oficial: WhatsApp Ziarul Evenimentul

⇒ Încearca 3 zile. Daca nu-ti place, poti iesi oricând.

Esti martorul unui eveniment care poate fi o stire de interes pentru comunitate?

Trimite-ne detalii si imagini la numarul de WhatsApp    0752 266 264  si noi le facem cunoscute!