INCHIDE

Greaţa de literatură şi antidotul ei: literatura

 
Când nu se referă strict la literatură, la realitatea operei/operelor, la text, când, plecând de la acesta, evocă un univers, când reconstituie o atmosferă, Eugen Simion scrie proză pur şi simplu. În primul rând proză de idei. Unul dintre exemple îl constituie volumul „În ariergarda avangardei”, îndeosebi acele pagini în care povesteşte scene şi momente din copilărie ori repovesteşte, potenţându-le, mituri biblice, parabola lui Femios. Iată un tablou dominat de un personaj de roman, fabulos, în sensul pe care i-l dau acestui cuvânt francezii. Personajul este nimeni altul decât bunicul patern, Radu Simion, ţăranul din Chiojdeanca, născut în acelaşi an cu Eminescu: „Era un om scund, bine legat, nu părăsise niciodată portul tradiţional, adică iţarii, cămaşa albă cu poale, o curea lată peste pântec, o jiletcă neagră de postav gros (o purta, fără întrerupere, iarna şi vara), iar pe cap o pălărie neagră cu boruri înguste, pereţii înalţi şi acoperişul rotund...Ţin bine minte aceste amănunte. Locuia în „casa veche”, la etaj, cu o largă prispă în faţă. Ca să ajungi acolo trebuia să urci pe o scară solidă de lemn...De pe prispa vastă puteai vedea bine împrejurimile. Prispa era largă, încăpătoare, făcută din lemn tare de stejar. O construise, odată cu casa, spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Era încă solidă, deşi lemnul se înnegrise de mult. Stâlpii erau lucraţi cu meşteşug în stilul arhitecturii ţărăneşti din această zonă subcarpatică locuită de moşneni, ţărani, adică, liberi, cu dare de mână./ Marea mea bucurie era să stau pe o laviţă lată acoperită cu o scoarţă, să urmăresc ceea ce se petrece în jur şi să ascult explicaţiile bătrânului ţăran care nu se mişcase, aproape un veac, din spaţiul în care se născuse. Dintre toate spaţiile copilăriei, prispa aceasta a reprezentat cel mai mult pentru imaginarul meu. N-am uitat-o nici astăzi. Prispa şi omul care stăteau mereu acolo, de primăvara până toamna târziu... Bunicul vorbea puţin şi privea mult. Privea aceleaşi locuri, pentru el toate erau în bună rânduială, morţile nu-l impresionau prea mult. O fotografie pe care o păstrez cu grijă îl arată pe bunicul Radu Simion stând de vorbă, la poartă, cu vecinul şi ruda sa, Andrei Rădulescu, ajuns ulterior (1946-1948) preşedintele Academiei Române. Andrei Rădulescu, mai tânăr (n.1880), stă în picioare, cu un impermeabil pe mână, costum „nemţesc”, borsalină pe cap. Bunicul stă pe laviţă, în faţa porţii, cu pălăria lui memorabilă şi cârja lui de lemn de corn ce-i devenise de la o vreme inseparabilă. Îmi place s-o privesc din cînd în cînd: doi vecini, două rude, două straturi de cultură, două destine, aceleaşi rădăcini”.
Un text de o melancolie profundă şi discretă. Prispa şi laviţa – şi ştiu bine ce înseamnă acestea din propria-mi copilărie! – ca nişte promontorii de pe înălţimea cărora ţi se înfăţişează, în toată splendoarea ei, priveliştea lumii.
 
Multe pagini de veritabilă proză există în toate cărţile lui Eugen Simion. Mai înainte de orice însă, Eugen Simion este Criticul, cu majusculă, care, deşi trăieşte (trăim) într-un timp când îşi vede profesia tot mai marginalizată, înlocuită cu „comentariul” de tarabă, îi rămâne totuşi fidel şi înţelege să şi-o practice cât mai constructiv, în respectul valorilor. Aş cita o reflecţie a sa din jurnalul parizian „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”. O reproduc cu atât mai mult cu cât dramatismul ei sporeşte enorm acum, când nu o dată locul literaturii este ocupat abuziv, grobian, de texte redactate în stil de proces-verbal ale unor cominternişti mutanţi care, după ce au demolat tot, de la industrie la păduri, de la agricultură la flota comercială, vor să distrugă şi sufletul. Atât cât a mai rămas. Neliniştile, dar şi optimismul moderat ale criticului exprimate în urmă cu decenii, când literatura însemna mult par a fi fost o presimţire a ceea ce se întâmplă astăzi: „Oricine a trăit mult timp în preajma cărţilor cunoaşte o boală care apare fulgerător şi nu ţine, din fericire, mult: greaţa de literatură. Ea se manifestă mai întâi printr-o neîncredere progresivă în puterea literaturii de a schimba ceva în lume. La ce bun? Un scepticism fundamental acaparează, în cele din urmă fiinţa celui care face literatură sau trăieşte în interiorul literaturii. Bibliopolisul îi pare, atunci, un pustiu dezolant, un loc de ispăşire. Vederea unei cărţi îi produce, pur şi simplu, ameţeli. Ameţeli şi greaţă. O stare jalnică îl cuprinde pe cel care se scoală de dimineaţă cu gândul că menirea lui pe lume este să scrie. Însă forţele spiritului nu-l mai ajută. Scriitorul promite, în acest moment dramatic, să încheie definitiv socotelile cu literatura. Şi le încheie pentru o vreme, căci uşor, uşor, cărţile încep să vină din nou spre el. Azi o pagină, mâine alta, până ce ne trezim, iarăşi, în lumea cărţilor, în Bibliopolis. De unde se poate trage morala că de greaţa de literatură ne vindecă tot literatura, numai literatura”.

 

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK

Evenimentul pe WhatsApp – cele mai tari stiri, direct pe telefon!

Esti mereu pe fuga? Noi îti trimitem zilnic cele mai importante 3 stiri din Iasi, Moldova si tara – scurt, clar, fara spam.

Plus: alerte locale de urgenta, noutati exclusive si acces rapid la anunturi importante.

Intra pe canalul nostru oficial: WhatsApp Ziarul Evenimentul

⇒ Încearca 3 zile. Daca nu-ti place, poti iesi oricând.

Esti martorul unui eveniment care poate fi o stire de interes pentru comunitate?

Trimite-ne detalii si imagini la numarul de WhatsApp    0752 266 264  si noi le facem cunoscute!