De unde sunt mănuşile purtate de justiţie în cazul marilor escroci?

Se face mare tam-tam, şi asta nu de puţină vreme, pe necesitatea independenţei justiţiei. Nu există formaţiune politică sau lider de partid care să nu declare, cu o ipocrizie antologică, susţinerea fermă a unui asemenea obiectiv, precum şi că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase – că, tradus, niciodată n-a recurs la intervenţii sau presiuni care să ştirbească această superbă independenţă. Ba chiar, de anul trecut, şi oarece personaje mai importante de prin instituţiile europene au început a-şi băga nasul în această oală şi a da directive despre ce, cum şi, mai ales, cu cine poate fi edificat acest obiectiv. Deloc întâmplător, la capitolul cu cine era vorba de două prea-supuse slugi ale regimului băsist, dintre care una va continua să troneze prin parchete, iar alta – chipurile să augmenteze calitatea, dar în realitate să păstreze structura taberelor din CCR, dar aste e o altă poveste...
După cum am mai afirmat şi cu alte prilejuri, convingerea mea este că un adevărat călcâi al lui Ahile în ceea ce-o priveşte pe doamna aia legată la ochi constă nu în independenţă, cât în competenţă. Iar probele în susţinerea unei asemenea afirmaţii se constituie atât din marile diferenţe între ceea ce solicită procurorii şi ceea ce decid judecătorii, dar şi din la fel de marile diferenţe dintre hotărârile diverselor instanţe privind unul şi acelaşi dosar. Ar mai fi de spus că e neclar dacă independenţa justiţiei trebuie să fie doar în raport cu puterea politică sau permanentă şi în general – existând serioase semne de întrebare atâta timp cât, după cum vedem la televizor, magistraţi - fie ei procurori sau judecători – sunt reţinuţi tocmai pentru dependenţa de unele atenţii oferite de justiţiabili.
Ieri a fost o zi cumva de referinţă pentru avatarurile doamnei despre care se zice că ar împărţi dreptatea în mod obiectiv şi echitabil.
Mai întâi, o spectaculoasă spălare pe mâini în cazul lotului unor indivizi dubioşi (un dansator din buric, doi bişniţari, un ex-miliţian şi alţii de aceeaşi teapă), care dăduseră fotbalului o mare ţeapă, însuşindu-şi sume considerabile din transferul unor jucători. Aplicând prezumţia de nevinovăţie chiar şi în cazul celor care judecă, nu se poate risipi senzaţia că parcă-parcă se face tot posibilul ca lucrurile să fie temporizate, până la un termen de prescripţie a faptelor incriminate. Dacă adăugăm şi faptul că nici cluburile păgubite nu s-au constituit în parte civilă, putem ajunge la convingerea că toate eforturile converg întru spălarea „valoroşilor” oameni de fotbal. Din păcate, ne-extirparea acestor tumori nu va avea alt efect decât generalizarea cancerului corupţiei într-un sport care, altădată, se practica din pasiune, iar acum se face exclusiv pe bani, în foarte multe situaţii negri.
Era, apoi, aşteptată o sentinţă în cazul unui individ pentru care excrocheriile constituie sursa averii cu care încearcă să epateze. Lăsat încă nepedepsit în cazurile unei valize de bani cu care voia să cumpere un meci şi a unor persoane răpite pentru că i-ar fi furat maşina de fiţe, el trebuia, acum, să dea seamă pentru un schimb de terenuri în care dânsul primise, pentru ceea ce dăduse, ceva ce valora de 56 de ori mai mult. Până la ora trimiterii acestor rânduri către redacţie, în mod inexplicabil, decizia nu fusese comunicată, dar presimţirea mea nu era una tristă pentru inculpat.
Punând cap la cap cele două momente, pare că, în cazul şmecherilor de şmecheri, doamna şi-a asortat legătura de la ochi cu nişte mănuşi. Aşa că independenţa ei rămâne suspendată, până la investigarea provenienţei acestora!

Dorian Obreja

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK