Tinereţea - capital mic, dobândă mare

Vine o vreme când ţi se face dor de timpurile în care ai mâncat pate pe pâine, în nu mai ştii care gară uitată, aşteptând trenul. Poate era în mai, poate în septembrie... E straniu cum, după o sumă de ani nu-ţi mai aminteşti nici gara, nici destinaţia şi poate nici chiar numele celor care împărţeau, la propriu, pâinea cu tine, dar (crezi că) îţi aminteşti perfect cum mirosea pateul!
Să fi trecut de atunci vreo sută de ani, mai mult sau mai puţin, nici nu mai contează, pentru că oricum ai ieşit din bucla aceea de timp şi nu există, nu s-a inventat încă, oglinda care să te înfăţişeze pe tine, înainte şi după, ca într-o reclamă la pastile de slăbit.
Cu un pate în faţă, s-a întâmplat să citesc zicerea din titlu, care îi aparţine lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, şi mi-am amintit de disputele cu un foarte tânăr aspirant la branşă, căruia nimic nu-i convine, nimic nu-i place (până aici e aproape bine!) şi în genere, n-ar da doi lei pe o poezie, chit că ar fi de Eminescu!
Fenomenul, pentru că tânărul e un fenomen, e cu atât mai greu de înţeles pentru mine, dat fiind că am suferit (pe ici-pe colo, sufăr încă, dar mai estompat!) de complexul „strivirii”, în preajma oamenilor „mari”. E doar un altfel de complex de inferioritate, în timp ce tânărul cu pricina suferă de opusul lui, cel de superioritate. După unele măsurători (IQ, rezistenţă la intemperii etc.) poate ar fi îndreptăţit un vag sentiment de superioritate, pentru că măcar se oboseşte să-şi argumenteze negativismul.
Nu-l critic, am respectat mereu dreptul oamenilor din jurul meu de a fi aroganţi, infantili, imberbi (de ce nu?), ba chiar incurabil naivi sau iremediabili proşti şi, zic acum, deşi nu sunt chiar sigură, m-am ţinut departe de ei. Am ajuns însă la constatarea tristă că trebuie să manifestăm oarecare prudenţă faţă de generaţiile care ne succed. Chestiuni de genul: „Când o să mori, mie ce-mi laşi moştenire?” sunt răutăţi cu iz de parfum, pe lângă ce urmează să „încasăm”. Sau o fi aşa de când lumea, dar eu acum aflu?...
Mă gândesc, de pildă, la cel mai nou prieten al meu de pe FB, un „băieţaş” de vreo 15 ani care a folosit „butonul” de cerut prietenia, habar n-am din care considerente. Una dintre postările lui „pe zid” e o povestire cu un elev care intră în clasă cu un cuţit într-o mână şi capul profei de fizică în cealaltă... După lectura aceasta, prima pornire a fost să mă „desprietenesc” (sic!) de el, dar am ezitat îndelung şi până la urmă am renunţat. Să-l scot de pe listă ar fi însemnat să mă mint că lumea e cea pe care o ştiu eu ori să mă resemnez cu gândul că nu voi avea nici cea mai vagă idee despre adevărata epocă în care trăiesc. Omul ar putea ajunge Cineva, dacă aberaţiile postate acum, într-o primă tinereţe, nu vor fi amendate. Cum însă poţi lua vreo măsură civică în sensul acesta, recunosc, habar nu am.
Cât despre viziunea lui Delavrancea asupra tinereţii, „capital mic cu dobândă mare ”, ca în oricare discuţie despre capital, nu se ştie niciodată ce se întâmplă cu dobânda.

 

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK