Istoria pe care nu o putem uita. Bătălia catastrofală care a zdrobit Armata Română

Ziua de 22 noiembrie 1942 aducea începutul sfârșitului celei mai mari tragedii din istoria Armatei Române. În acea zi, generalul german Friedrich Paulus îl înștiința pe Adolf Hitler că trupele germane, române, italiene și ungare aflate la Stalingrad au fost încercuite de Armata Roșie. La Stalingrad, Armata Română a suferit pierderi cumplite: 200.000 de militari uciși, răniți, dispăruți sau luați prizonieri.

 

Bătălia de la Stalingrad a fost una dintre cele mai cumplite din istorie. Există istorici care au calculat că aproximativ trei milioane de oameni și-au pierdut viața din momentul începerii ofensivei germane spre Volga și până în momentul încheierii bătăliei de la Stalingrad.

Orașul situat pe fluviul Volga a devenit un imens abator din cauza orgoliilor a doi dictatori însetați de sânge: Adolf Hitler dorea cu orice preț să cucerească orașul, iar Iosif Stalin nu voia să îl cedeze cu nici un preț.

Ofensiva Axei spre Stalingrad a început în mai 1942. Până la sfârșitul lunii august, trupele Axei atinseseră Volga la nord de Stalingrad, apoi și-au concentrat eforturile spre sud, pentru a cuceri orașul. Vârful de lance al ofensivei germane era reprezentat de Armata a 6-a, comandată de generalul Friedrich Paulus. Germanii au supus orașul unui asediu nemilos.

Ca urmare a bombardamentelor, 80 la sută din locuințele din Stalingrad au devenit ruine. Armata a 62-a sovietică și-a stabilit punctele de rezistență printre dărâmături. Soldații sovietici erau aprovizionați de navele care traversau fluviul sub bombardamentul germanilor.

În aceste condiții, Stalin a ordonat să fie executat orice soldat sovietic care se gândea la retragere. Au fost pedepsiți 13.000 de soldați sovietici acuzați de lașitate. Uneori, încleștarea atingea absurdul. Sovieticii au pierdut 10.000 de oameni doar pentru a recuceri o movilă numită kurganul Mamaev.

Germanii și românii, precum și aliații lor, au fost nevoiți să lupte pentru fiecare centimetru de teren. În noiembrie 1942, au reușit să atingă malul Volgăi și să împartă rezistența sovietică în două pungi. Volga se umpluse de sloiuri de gheață, iar aprovizionarea sovietică devenise foarte dificilă. Însă concentrarea trupelor Axei în bătălia pentru cucerirea orașului a slăbit flancurile. Sovieticii au profitat de acest lucru și au străpuns apărarea Armatei a 2-a maghiare și cea asigurată de Armatele a 3-a și a 4-a române.

Ofensiva sovietică a început în 19 noiembrie. Generalul Friedrich Paulus a respectat ordinele lui Hitler, care i-a interzis să încerce să se retragă. A urmat o bătălie de coșmar. În 30 ianuarie 1943, după ce germanii își pierduseră orice speranță că vor reuși să spargă încercuirea, Hitler i-a oferit lui Paulus gradul de mareșal. Pentru că, până atunci, nici un mareșal german nu fusese luat prizonier, Hitler a sperat că Friedrich Paulus va lupta până la moarte ori se va sinucide. Însă trupele Axei s-au predat după o bătălie care durat 199 de zile. Sovieticii au luat prizonieri 91.000 de militari, între care 22 de generali. Doar 6.000 dintre prizonieri au supraviețuit captivității sovietice. Ultimii supraviețuitori de la Stalingrad s-au întors acasă în 1955.

La finalul bătăliei care a întors soarta războiului – românii au înregistrat pierderi de 158.854 militari, (morţi, răniţi, dispăruţi), adică 2/3 din efective – cel mai mare dezastru din istoria românilor.

Mărturia unui militar român

Între martorii momentului istoric al capitulării, şi subofiţerul Sandu V. Cernat, şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie. Intendentul face, înainte de toate, o radiografie a cauzelor şi a condiţiilor încercuirii; şi din perspectiva serviciului pe care îl coordona:

„Inamicul a atacat şi a rupt frontul în sectorul trupelor române, deoarece ştia că acestea sunt mai puţin dotate cu armament şi muniţie decât trupele germane. Comandamentul trupelor române a solicitat insistent comandamentului german ca sectorul frontului nostru să fie sprijinit cu tancuri şi tunuri, dar ajutoarele n-au sosit în timp util. Nemţii au subestimat continuu puterea trupelor sovietice şi asta a fost fatal trupelor germano-române, din zona frontului.

La toate acestea s-a mai adăugat şi faptul că nemţii dădeau întâietate – în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente şi furaje – trupelor proprii, lăsând trupele române să aştepte. Aceasta a făcut ca trupele române să deţină în ajunul atacului ruşilor mult mai puţină muniţie de infanterie şi artilerie decât trupele germane, iar în depozite să aibă alimente doar pentru 3-4 zile, exceptând divizia noastră care deţinea la acea dată subzistenţe (alimente şi nutreţuri) cam pentru 7-8 zile.

Mărturii cutremurătoare din al doilea război mondial. Stalingrad, 1942
Ne-a lipsit aproape complet echipamentul de iarnă, deoarece în cursul lunii octombrie acest echipament ne-a fost distrus (ars) în gara Tinguţa, în urma unui raid al aviaţiei sovietice.

Luptele pentru oraşul Stalingrad au durat aproape cinci luni, din septembrie 1942 până în februarie 1943.

Prin ruperea frontului la data de 20 noiembrie 1942, Diviziile 1, 2, 4 şi 20 Infanterie, care alcătuiau Corpul 6 Armară română, au fost separate prin penetrarea trupelor inamice. Astfel, unităţile Diviziilor 1, 2 şi 4 au fost separate de divizia noastră, şi acestea s-au retras pe direcţia sud. Divizia noastră, împreună cu o divizie din Corpul 4 Armată german, au făcut un nou front şi au încercat să opună rezistenţă, dar fără succes. În urma înţelegerii ce a avut loc între Corpul 4 Armată german şi comandamentul nostru, generalul Nicolae Tătăranu, Divizia 20 Infanterie s-a retras pe direcţia nord, pe un nou aliniament. Aici, în zona Stalingrad, două zile mai târziu, am fost definitiv încercuiţi de trupele sovietice” (pp. 39-40).