Ucigaşul Rîmaru are un frate cu mult tupeu. Ce pretenţii are de la statul român, în memoria defunctului

Ion Rîmaru, considerat cel mai mare criminal în serie al României, a fost executat de statul comunist în 1971, pentru patru omoruri, şase tentative de omor, cinci violuri, o tentativă de viol şi mai multe tâlhării. Pentru că statul nu a predat rudelor cadavrul şi nici nu a dezvăluit unde este înhumat, fratele criminalului în serie îşi caută, după 44 de ani, dreptatea în Justiţie şi cere despăgubiri de 200.000 de euro.

„Documente privind osemintele fratelui meu sunt de negăsit în arhivele statului. Nu există mormânt, nu există nimic. Unde e cadavrul? Să mi-l dea şi mie acasă că vreau să-l înmormântez creştineşte. În curte vreau să-l îngrop, să-mi fie aproape“, sunt argumentele de o coerenţă îndoielnică ale lui Telu Rîmaru.

De altfel, puţini sunt cei înduplecaţi de oful reclamantului care are în septembrie primul termen în procesul cu statul român. „Ceea ce se întâmplă astăzi, mai exact demersul rudelor unuia dintre cei mai înfiorători criminali din cazuistica penală a României, este cea mai bună dovadă a faptului că permisivitatea legilor europene precum şi interpretarea dacă nu eronată, sigur subiectivă, a drepturilor omului, pot da naştere la aberaţii juridice”, comentează criminologul Dan Antonescu, care a activat 17 ani ca ofiţer anchetator la Serviciul „Omoruri“ al Poliţiei Capitalei.

La rândul său, istoricul Corneliu  Riegler spune că astfel de pretenţii îl lasă cu gura căscată. „Nu e naiv cine cere, e naiv cine dă, spune o vorbă românească. În orice caz, dacă e vorba de o înmormântare creştinească, la vremea aceea legile nici nu prevedeau dreptul la o înmormântare religioasă”, aminteşte Riegler.

Cruce pentru criminal

În altă ordine de idei, argumentul invocat în instanţă de ruda lui Rîmaru, cu privire la dreptul criminalului la înmormântare creştinească, lansează în dezbatere şi coerenţa dogmelor bisericii ortodoxe. Mai exact, Dan Antonescu se întreabă pe blogul său de pe adevarul.ro de ce unui criminal în serie i se pot ierta păcatele pentru a fi înmormântat creştineşte şi unui sinucigaş nu.

„Un sinucigaş este blamat de biserică. Un criminal, fie că moare de boală, în vreun accident, de bătrâneţe sau este condamnat la moarte, acolo unde mai există această pedeapsă, beneficiază de slujba religioasă integrală. Criminalul beneficiază şi în ultimele clipe de viaţă, în cazul condamnaţilor la moarte, de prezenţa unui preot. Indiferent câte vieţi a luat. Indiferent câte familii şi destine a distrus. Merită, în concepţia bisericii, încă o şansă: aceea de a fi iertat de Dumnezeu. Iar sinucigaşul, care a luat o singură viaţă, a sa, nu merită aşa ceva. Îmi scapă logica în baza căreia se face o astfel de discriminare post-mortem“, se întreabă Dan Antonescu.

Răspunsul Bisericii Ortodoxe la această dilemă este cât se poate de simplu: un ucigaş în serie mai are timp să se căiască în această viaţă pentru păcatele sale. „Un criminal are şansa, din momentul făptuirii crimei şi până la moartea sa, să se căiască pentru păcatul său, în timp ce un sinucigaş nu mai are această şansă. Viaţa este un dar de la Dumnezeu şi nu avem voie să o luăm. Pentru sinucigaşi, Sfântul Sinod a aprobat o slujbă sumară de înmormântare pentru alinarea familiilor acestora“, a explicat părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, care a mai spus că şi sinuciderea, şi omuciderea sunt păcate la fel de grave.

Telu Rîmaru: „Ion n-a omorât pe nimeni“

Fratele celebrului criminal trăieşte în condiţii modeste în oraşul Corabia, judeţul Olt. După executarea fratelui său, el şi-a schimbat numele din Telu Rîmaru în George Ciocan. Nu are o motivaţie foarte coerentă în ceea ce priveşte hotărârea sa de a chema statul român în judecată: „Osemintele fratelui meu sunt de negăsit în arhivele statului. Nu există mormânt, nu există nimic. Unde e cadavrul?”. Când afirmă că mormântul fratelui său este de negăsit, Telu omite să spună că acum câţiva ani a apărut într-o emisiune tabloidă filmat chiar în cimitirul Jilava, în locul unde  se presupune că ar fi fost înhumat Ion Rîmaru după execuţie. „Da, m-au filmat acolo. Dar aia a fost o anchetă jurnalistică făcută sub formă de mişto. Realitatea e alta. Statul român mi-a trimis hârtie că nu ştie unde se află osemintele fratelui meu. Şi atunci m-am făcut şi eu al dracului şi i-am dat în judecată. Am cerut 200.000 de euro despăgubiri. Cum am stabilit suma? Am stabilit-o şi eu aşa, să fie o sumă simbolică”, ne explică Telu Rîmaru.

De victimele fratelui nu este interesat, pentru că, susţine el, Ion Rîmaru a fost nevinovat. „Victimele lui Ion Rîmaru? Pentru ce să le ajut? De unde ştiu eu că sunt într-adevăr afectate. Există dovezi? Rîmaru n-a omorât pe nimeni, a spus şi regizorul Dinu Cocea, care a stat o noapte cu el în închisoare, că Rîmaru era un băiat frumos ca Alain Delon şi blând ca un mieluşel”. Telu Rîmaru susţine că cei 200.000 de euro ar trebui să vină şi ca o compensaţie morală. Însă până îi va obţine, se mulţumeşte şi cu mai puţin. În finalul discuţiei cu reporterul „Adevărul”, Telu şi-a dat arama pe faţă: „Câţi bani îmi dai ca să-ţi dau mai multe relaţii? Bagă-mi şi mie 100 de euro în cont ca să-ţi mai spun şi altele”.

Crimele lui Rîmaru au oripilat Bucureştiul anilor ’70

Începând cu luna aprilie a anului 1970, mai multe crime, violuri şi atacuri deosebit de violente au paralizat Capitala. Mai ales în nopţile în care se dezlănţuia natura, fie ploi torenţiale sau vijelii, ceaţă sau temperaturi foarte scăzute, un criminal în serie de o ferocitate nemaiîntâlnită ataca femeile care se întorceau târziu de la serviciu. „Vampirul din Bucureşti”, cum a fost supranumit la acea vreme, îşi lovea victimele cu toporul, ciocanul sau cuţitul, le sugruma, le viola chiar şi după moarte, le sugea sângele şi mânca părţi din ele.

Teroarea acelor zile a fost amplificată de refuzul poliţiei de a oferi detalii despre aceste crime, astfel încât zvonurile au alimentat exagerate legende urbane.

Cea mai mare mobilizare din Capitală

Când au realizat cu ce se confruntă, autorităţile au luat măsuri excepţionale. Mii de poliţişti au împânzit străzile Capitalei, interogând persoanele suspecte, în cadrul celei mai mari mobilizări a organelor de poliţie din istoria oraşului. Femeile umblau numai în grupuri şi erau des acompaniate de poliţişti acasă. În total au fost legitimate 8.000 de persoane şi 2.565 de oameni au fost arestaţi. Noaptea patrulau 100 de maşini de poliţie şi 40 de motociclete. În ciuda acestor măsuri, atacurile au continuat şi criminalul a agresat chiar şi două femei deodată.

Teroarea a luat sfârşit după un an

Abia în primăvara anului următor, după patru crime, şase tentative de omor, cinci violuri, o tentativă de viol şi alte câteva tâlhării, ultima victimă ucisă de Ion Rîmaru a oferit indiciul care a condus la arestarea lui. În mâna încleştată a femeii a fost găsită o scutire medicală, plină de sânge, din care se mai putea descifra doar „Spitalul Studenţesc din Bucureşti”.

Poliţiştii i-au verificat pe cei 15 studenţi care nu depuseseră la facultate scutirile şi, cu ajutorul victimelor care au supravieţuit, au reuşit să îl identifice pe Ion Rîmaru, un student la Facultatea de medicină veterinară, de 24 de ani.

A fost condamnat la moarte pentru 16 infracţiuni, iar în timpul investigaţiilor poliţiştii au aflat că tatăl său, Florea Rîmaru ştia despre crimele fiului. De altfel, când tatăl său a murit, în condiţii suspecte, la un an după execuţie, criminaliştii l-au identificat ca fiind autorul a patru crime comise în anul 1944, foarte asemănătoare cu cele ale fiului.