„A însufleţirii vamă”

 Nicolae Labiş în cartea sa „Lupta cu inerţia” aduce un minunat elogiu poetic şi filosofic acelor oameni în faţa cărora nici munţii nu-s de netrecut. E chiar mărturisirea din „Confesiuni”, cea dintâi poemă a cărţii. Poetul se vede alăturându-se acestor semeni, luptători înfocaţi, ardenţi, cu inerţia ce vrea să ţină în loc mersul vremii şi lumii, progresul omenirii. „Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii/ Ca norii ce se lasă mânaţi în vijelii/ Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii/ Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii”.

Aceste stihuri labişiene mi-au venit în minte, departe fiind de ţară, la auzul stingerii unui semen al nostru, care a fost cutreierat în trecerea sa pământeană de zbuciumul nestării şi de clocotitoarea dorinţă a lucrării întru izbânda „luptei cu inerţia”. Copilul din Vânătorii Neamţului, Ioan Amihăiesei, purta numele de botez al tatălui său, vrednic gospodar dintr-un sat de gospodari. Se născuse mintos şi sălăşluia în fiinţa lui un neastâmpăr ce-1 însemna aproape ca un blestem. Elev nu doar silitor, ci şi isteţ, a fost repede remarcat şi a câştigat o bursă pentru fii de ţărani la Liceul Internat din Iaşi. N-a fost să se numere între absolvenţii de frunte, aşa cum îl îndrituiau rezultatele la învăţătură, ai acestei înalte scoale, pentru că „păcatul chiaburiei” părinţilor, adică buna lor chiverniseală a muncii braţelor şi minţii, l-a scos după binecunoscutul nărav al timpului din locul obţinut prin merit. Perseverent, pe căi ocolite, a ajuns a termina cu brio liceul la Piatra Neamţ. A absolvit apoi cu Diploma Naţională de Merit Facultatea de Electrotehnică de la Iaşi, fiind printre absolvenţii străluciţi ai primei promoţii de ingineri electronişti din cetatea Iaşilor.

Visător, animat de năzuinţa zidirii, moştenită din „părinţi în părinţi”, absolventul Ioan Amihăiesei nu a optat pentru o carieră universitară, ilustrată mai târziu ca profesor asociat la Politehnica din Iaşi, ci pentru producţie, acolo unde el, omul de acţiune, a simţit că poate da măsura întregii sale capacităţi creatoare. Această certă vocaţie constructivă s-a exprimat plenar într-un timp al multor întemeieri şi lucrări investiţionale.
Consacrându-se acestei opere de înnoire patrimonială a ţării, tânărul Ioan Amihăiesei şi-a dovedit nu numai abnegaţia, ci şi competenţa profesională, precum şi abilitatea organizatorică. La 28 de ani era inginer şef şi la 30 director al Grupului de Instalaţii Iaşi, unitate pe care a aşezat-o pe baze solide, formând o echipă de specialişti de marcă şi un masiv şi priceput corp de execuţie. Astfel a reuşit să pună în operă obiective majore, vitale pentru viaţa de zi cu zi a ieşenilor, investiţii ce şi-au câştigat locul în istoria domeniului, cum sunt aducţiunile de apă ale Iaşilor de Ia Timişeşti, Chiriţa şi Prut, care au rezolvat o problemă endemică a oraşului, lipsa apei potabile.
Sunt semne durabile ce-au dat sens existentei sale omeneşti şi i-au adus respectul comunităţii. Ardoarea gesturilor sale, tumultul clipei sorbite de-a dreptul impresionau şi atenuau umoralitatea sa pasională, uneori prea subiectivă. Se aprindea uşor, dar o făcea din dorinţa binelui. Era un împătimit al baştinei, un iubitor al gliei. Toate aceste calităţi l-au impus în ochii semenilor, care i-au încredinţat în acel ceas auroral al schimbărilor din viaţa ţării un rol de prim plan. A condus urbea Iaşilor din 22 decembrie 1989, a fost ales deputat şi membru al Adunării Constituante şi apoi, între 1992 - 1996, preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi, fiind părtaş la construcţia edificiului democratic la României postdecembriste. A dat în toată lucrarea sa pe aceste, cum spune tot Nicolae Labiş, „a însufleţirii sale vamă”. A îndeplinit aceste răspunderi lăsând urme ce binemerită cinstirea noastră. A izbutit, pentru că s-a cheltuit de cele mai multe ori până la ultimul bob de energie şi a fost străbătut de iubirea de neam şi semeni.

Iniţiativele sale de apropiere între românii de pe cele două maluri ale Prutului sunt de notorietate. Demersurile din postura de consilier al Ambasadei României la Chişinău au contribuit la dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre cele două ţinuturi româneşti, iar cele ale preşedintelui Fundaţiei „Mihai Viteazul” s-au regăsit în fertile contacte spirituale, în burse pentru tinerii basarabeni aflaţi la studii în România, ori în opere de artă, de for public destinate a celebra mari personalităţi ce-au marcat prin activitatea lor momente din istoria ţinutului dintre Prut şi Nistru, monumente ce împodobesc oraşe şi sate basarabeneşti. Au fost toate acestea expresia iubirii de tot ceea ce-i românesc, valoare supremă a trăirii sale.

Ioan Amihăiesei, făptură a simţirilor viforoase, uneori cu o pronunţată coloratură afectivă, a fost un dăruitor în toată vieţuirea sa, un prieten al semenilor, un preţuitor al ţării lui. Plecând spre tăriile cerului, el lasă pe pământ, vorbind tot labişian, „o amintire frumoasă”.