„Bordel nou cu şteoarfe vechi”

 Volumul cu acest titlu este al patrulea din vasta frescă „Arta de a fi păgubaş” a lui Niculae Gheran. Se pare că, la un moment dat, autorul a ezitat să-l mai scrie, limitându-se la trilogia care acoperea istoria de până la începutul anilor '90 („Târgul Moşilor”, „Oameni şi javre”, „Îndărătul cortinei”). Motivul principal ar fi fost, cum însuşi mărturiseşte, dificultatea „de a scrie despre actualitate, fără să ai distanţa impusă de istorie”, dificultate ce privea desigur, şi opţiunea pentru formula narativă cea mai adecvată: „Singura soluţie ce mi-a stat la îndemână era să scad valoarea memorialistică a lucrării în favoarea ficţionalizării realităţii, reţinând esenţa unor personaje, atribuită imaginar altora, cu şansa de a le pune acestora în cârcă nu doar cele ştiute, dar şi isprăvi ce le-ar fi venit mănuşă”. Fapt e că întreaga naraţiune de 2.000 de pagini a însemnat pentru Niculae Gheran o competiţie deopotrivă cu istoria şi cu sine.

În volumul întâi, în care scriitorul descrie, povesteşte cu verbul unui fin filolog, cunoscător profund al limbajului argotic, dar şi cu o remarcabilă artă a dialogului şi a portretului psihologic, viaţa unei lumi dintr-un areal est-balcanic interbelic – un spaţiu pitoresc, cosmopolit, cu o spiritualitate seducătoare – autorul ridicase, aşa-zicând, ştacheta epică la o înălţime de la care nu mai putea coborî.
Luat izolat, titlul ultimului volum al tetralogiei, apărut acum, e mai degrabă de pamflet. Pus însă în legătură cu miza şi cu epoca ce o evocă, una pe care am trăit-o toţi după „marea gălăgie revoluţionară”, el mi se pare aproape suav. Graţie umorului debordant, îndeosebi de limbaj, dar şi de situaţii, înfiorat de o undă de molipsitoare tristeţe, am citit şi acest volum adeseori cu lacrimi şi printre lacrimi, dar şi cu gândul la o constatare a unui personaj al lui Gheran: „Nenea Iancu ne-a scris istoria în avans!”. Într-adevăr, nu vom ieşi niciodată din proiectul lui. Ce lume, ce lume! – îţi vine să strigi fie şi în forul tău intim citind această carte plină de „isteţi la ciordeală şi orfani de carte”, de parveniţi şi mercenari, de demagogi şi slugi, de plângăcioşi la morminte străine, dar şi de figuri, puţine ce-i drept, luminate de spirit umanist. În carte se perindă o sumedenie de figuri din toate straturile sociale şi din mai multe epoci: politicieni, filosofi, pictori, scriitori, ziarişti, afacerişti. Cele cu nume deghizate sunt perfect recognoscibile, după sonoritatea lor sau după faptele şi imaginea celor botezaţi cu ele: Silviu Borcan, mare ideolog şi profesor fără studii, Alexandru Mârlădeanu, Max Drăguş, Vasile Chioru, Petrică Baricadă, Niculăiţă Votcăroiu, Marinarul, Alecu Deletius, Lenţa, Tărbacă, Didina Pandele, Bretonata, Smochinita călărită de Elmi Flok etc.

Ele mi-au amintit, între altele, de „Visele” satirico-fantastice ale lui Quevedo unde, ca într-un film, defilează diverse personaje reprezentând tipuri din societatea spaniolă în posturi groteşti. Unde mai pui că punctul culminant al povestirii lui Gheran îl constituie capitolul, penultimul, intitulat: „Visul”, din care citez un episod de o necruţătoare satiră. Precizez că cel care visează este însuşi autorul, obosit de lupta îndelungată privind editarea operei lui Rebreanu, după ce o ordonanţă marca Boc pune capăt oricărei posibilităţi reale de restituire a unui tezaur ce îmbogăţeşte şi înnobilează cultura românească. Resemnat, cu elanul înăbuşit, părând că îşi regăsise totuşi liniştea, personajul narator se cufundă într-un somn ce şi-l dorea odihnitor după atâtea zbateri. De stafii însă nu te poţi elibera uşor, încât în vis îi apar două arătări sinistre. Una, cea a lui Elmi Flok, care îi mai tulburase şi altădată somnul şi nu numai somnul... De această dată i se înfăţişează „călare pe spinarea bretonatei smochinite ce se lăudase că întronase statul de drept, acum cabalină cu coada-ntre picioare, târâtă prin ţărâna uliţei pe care Regele Asfaltului de mult trebuia s-o modernizeze, în contul banilor deja încasaţi”.

Niculae Gheran scrutează epoca şi lumea postdecembristă instalat într-un teritoriu de o maximă vizibilitate, cel al presei, dar nu le priveşte din loja acesteia, ci din intimitatea ei nu o dată mizerabilă. Talciocul jurnalistic de toate genurile şi orientările este, în fond, expresia cea mai vie a talciocului numit România, cu toate ratările ei, cum zicea Octavian Paler, el însuşi un mare ziarist. O oglindă cât se poate de fidelă este talciocul parlamentar, începând cu cel numit Adunarea Constituantă cu „zeci de figuri, care mai de care mai fistichii, başca o liotă de avocaţi, lătrând precum căţeaua la lună, în faţa unei Curţi, prezidate de Ion Iliescu, zâmbitor şi grijuliu să împace capra şi varza. Avea ca mentor şi cenzor pe Silviu Borcan – auto-impus în fosa guvernamentală ca unul din semnatarii «scrisorii pierdute», expediată la spartul târgului, după ce pramatia călărise toate bideurile puterii, ca jună în branşă, curvoi maturizat şi ţaţă de tractir”.

Acest al patrulea volum se încheie cu o poveste care ilustrează o dată în plus imaginaţia epică şi fineţea observaţiei psihologului. Ele i-au permis lui Niculae Gheran crearea unei admirabile galerii de portrete în mişcare. Ne reîntâlnim la finele cărţii cu un personaj fermecător, de mare roman, cu care făcusem cunoştinţă în „Târgul Moşilor”: Herşcu Rudel, boccegiul, negustor de haine vechi, întors la Bucureşti, după decenii, din autoexilul în Israel.

Cu înţelepciunea multimilenară a neamului ales şi cu umorul său inimitabil, trădând un fermecător amestec de nostalgie şi optimism bine temperat, Herşcu judecă şi defineşte admirabil noile, şocantele şi nu foarte idilicele realităţi de aici: „Vai di capu’vost! Cum v-am lăsat şi cum vă găsesc”. Observaţiile, discursul său sunt revelatoare şi, paradoxal, tonifiante, căci, peste toate, mesajul este să nu uităm că viaţa merită trăită chiar şi în vremuri de restrişte şi de mari prăbuşiri, inclusiv sufleteşti.