„Cultural vorbind, uitându-mă la Cluj şi la Sibiu, Iaşul este din ce în ce mai trist” (II)

 Teodor Corban este actor al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi unde a jucat peste 50 de roluri, iar de câţiva ani buni este foarte prezent în televiziune şi film, unde a interpretat alte 20 de roluri. Anul trecut a obţinut premiul Gopo pentru Cel mai bun actor în rol principal pentru filmul „Aferim!”, în regia lui Radu Jude.

 

Printre filmări şi repetiţii pentru teatru, Teodor Corban şi-a făcut timp să discute, în cea de-a doua parte a interviului acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”, despre tipurile de public pentru teatru şi film, despre schimbările pe care le-ar face dacă ar fi directorul unui cinematograf de stat şi despre importanţa Festivalului „Serile Filmului Românesc”, la care este pe lista de invitaţi de câţiva ani, într-un Iaşi sumbru din punct de vedere cultural.

 

- Actorii sunt mai vizibili la televizor pentru că oamenilor le este mai simplu să stea acasă şi să îi privească?

- Cu siguranţă. Din păcate, la televizor nu sunt cele mai artistice lucruri, ci mai degrabă comerciale. Televiziunile vând produse comerciale... serialul însuşi este un produs comercial, cu valenţe artistice cât se poate de multe, dar nu pot să-l numesc „artistic”. „Ai noştri” tinde să aibă oarece pondere artistică, dar el rămâne un produs comercial. E mai uşor să te uiţi la TV, lângă o bere şi nişte pufuleţi, decât să te deplasezi până la sala de teatru. De asta a şi câştigat teren, pentru că omul este cam leneş.

- Poate se întoarce moda şi omul va sta mai puţin la TV.

- Moda trebuie formată, educată de la grădiniţă, de la şcoală, din familie. Trebuie să fie generaţii educate să meargă la teatru, să vadă un film la cinema, nu să-l ia de pe internet. Un film văzut pe telefon sau pe laptop nu are niciun farmec faţă de un film văzut pe marele ecran, într-o sală adevărată.

 

- Spuneaţi la un moment dat că nu sunt condiţii în sălile de la cinematografele de stat şi implicit o lipsă a publicului. Dacă aţi fi directorul unui cinema de stat, ce aţi face pentru a atrage publicul la proiecţii?

- Dacă aş fi director, ar trebui să am sală. Când ai la ce să-i atragi, îi atragi, dar dacă aş fi director la una din sălile astea moarte din Iaşi... nu. Şi acolo sunt oameni de bună credinţă, care vor să atragă oamenii, dar când intră în Cinema Victoria, să zic, ori e frig, ori e murdar, ori nu se aude filmul, ori nu se vede. Şi atunci de ce ai intra în sală?! Ar trebui o sală la fel de mare, dar să aibă condiţiile unui multiplex.

 
Teodor Corban și Constantin Pușcașu, în spectacolul „Vizita bătrânei doamne” (foto: Bogdan Ștefan Pintilii)

- Să spunem că sunteţi director şi aveţi bani să faceţi asta. Cum aţi transforma sala astfel încât să fie atractivă şi pentru tineri?

- Pot să dau un exemplu: la Târgu Mureş, dintr-o sală comunistă au făcut trei săli. Una mare, una mijlocie şi una mică, care are câteva mese şi câteva fotolii, iar cine vrea poate închiria sala, de exemplu pentru o aniversare, directorul cinematografului face rost de film şi rulează acolo în seara respectivă. Ideea o fi luată de pe undeva, dar bravo lor că au făcut-o. Iată că pot fi atraşi oameni, să nu se mai sperie de sala de cinema, să îmbine armonios filmul şi confortul.

 

- Revin la zona dintre teatru şi film şi vă întreb cum reuşiţi să vă descurcaţi cu filmările pentru serial şi cu repetiţiile pentru teatru.

- Greu, pentru că e un ritm susţinut la filmări. Ziua de filmare are douăsprezece ore, iar pe lângă astea mai sunt deplasările, când ajungi acasă faci un duş şi, dacă eşti capabil, înveţi textul pentru a doua zi. În zilele libere de la filmare, unii sunt liberi, iar alţii se duc la teatrele-mamă, cum sunt eu cu colegul Ticu Puşcaşu (nr. Constantin Puşcaşu, care joacă, alături de Teodor Corban, în serialul „Ai noştri”). Când ne ducem înapoi la filmare ne iau de odihniţi. Este un ritm greu de dus, dar pe de altă parte suntem invidiaţi, pentru că un actor îşi doreşte, totuşi, să fie hărţuit, chinuit, solicitat, pentru că asta ne-am dorit de când ne-am apucat de meserie. Un actor care nu e tras din toate părţile, îşi pune un semn de întrebare. Ţine, cu siguranţă, şi de noroc, de şansă. Eu am avut şansa să mă afirm, dar până atunci tot eu eram, tot un actor. Nu m-am dat peste cap să devin nu ştiu cum, ci a venit şansa. A venit mai târziu, dar a venit. La alţii nu apare, poate, niciodată.

- Aplaudă oamenii prea mult la teatru?

- Uneori da. Moldoveanul nostru are un soi de ruşine... îi e ruşine să nu reacţioneze. «Oamenii au muncit, nu am înţeles, nu prea mi-a plăcut, dar aplaud, că sunt politicos». Este prea multă politeţe în sensul ăsta. Poate ar fi bine ca la sfârşitul unui spectacol, dacă n-am jucat bine, omul să nu aplaude sau să aplaude mai fără energie. Sau să plece din sală pur şi simplu, ca un feedback nespus. Prea multă ruşine nu foloseşte nimănui. Aplauzele politicoase nu folosesc nimănui. Lumea se bucură prea uşor de orice, pentru că nu are criterii de comparaţie, de valoare, înghite orice. Ar fi bine să fie mai selectivi.

Puteți citi și prima parte a interviului: Teodor Corban, actor: „Ia-i unui actor actoria şi el va muri repede” (I)

- Cum credeţi că ar trebui publicul să facă selecţia?

- Ei se pot informa. Să vadă cine joacă, cine a făcut regia, despre ce este piesa, să vadă dacă îi interesează ori dacă este de nasul lor sau nu. Înainte, mulţi citeau textul înainte. Acum, totuşi, nu poţi întoarce omul din drum dacă n-a citit textul, dar trebuie să aibă o minimă informare, ca să nu aibă surprize de felul „vai, dar ce piesă, unde-am nimerit?!”.

- Dacă trebuie să alegeţi obligatoriu între teatru şi film, ce aţi alege?

- Sper să nu se întâmple aşa ceva! Teatrul este inima unui actor. Fără teatru, nu concep ca un actor să se ţină viu. Iar filmul, la noi în ţară, e o chestie ocazională. Nu avem o industrie de film, ca să spui „rămân actor de film”, ci poţi juca şi în film în timp ce eşti actor de teatru. Adică pot fi actor de film... adică unul pot juca, dar mai multe, ca să fii actor de filme, nu (râde). În străinătate este altceva şi, deşi fac film, se mai întorc pe scenă să se împrospăteze, fiindcă teatrul te obligă să faci actoria de bază. În film mai poţi truca, pentru că din zece duble proaste ai avut una acceptabilă şi o iau pe aia, dar în teatru nu prea poţi să minţi.

- Deci aţi alege teatru...

- Nu. Le-aş alege pe amândouă. Ori niciuna.

- Dar unde vă simţiţi mai în largul dumneavoastră?

- Unde se întâmplă lucrurile mai bine. Am jucat şi în filme şi în piese slabe şi prefer să funcţionez acolo unde lucrurile se întâmplă mai bine, cu o echipă care, cel puţin să se respecte, dacă nu se iubeşte.

- Dumneavoastră ce iubiţi cel mai mult în lumea asta?

- În lumea asta? Omul.

- Şi un om preferat?

- Sunt mulţi. Oameni care au fost prin viaţa mea, care m-au ajutat, care mi-au schimbat cursul vieţii în întâlnirile cu ei.

- Credeţi în liberul arbitru? În faptul că noi alegem pentru noi şi nu este cineva, Sus, care alege pentru noi?

- Ni se dă şansa liberului arbitru. Cine are capacitatea, puterea, energia... cine are nişte aripi în plus, îşi alege drumul. Cine nu le are, rămâne o târâtoare şi execută un plan dat dinainte. Cine poate, e clar că şi-a asumat liberul arbitru. Se poate.

- Ce muzică ascultaţi?

- Când sunt obosit sau foarte încărcat de gânduri negre ascult muzică de calmare sau Rammstein. Una din două. Dacă nu merge una, merge cealaltă. Date la maxim, că altfel nu are valoare (râde).

- Vă place şofatul şi cred că şi maşinile. Ce maşină preferată aveţi?

- Aia pe care o am, că una pe care n-o am mă enervează (râde). În general una sport, fiindcă eu conduc cam agitat, nu îmi place să merg încet sau să stau în trafic şi am un hârb mare cu care mă strecor, iar lumea se miră cum de merg repede cu ea.

- Vă simţiţi un om împlinit?

- Parţial da. Dar sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut cum trebuie ori nu le-am terminat de făcut. Şi mai sunt multe pe care vreau să le fac.

- Un exemplu?

- Am vrut să fac o trupă particulară şi nu mi-a ieşit, iar asta a rămas ca o neîmplinire. Cred că ăsta e viitorul în teatrul românesc: să se facă trupe particulare.

- Şi ce v-ar împiedica să faceţi asta acum?

- Este foarte greu, în momentul acesta, să faci trupe particulare. Dacă n-ai o subvenţie de la stat sau pe cineva care să pompeze bani fără să aibă pretenţia să scoată şi profit, e greu să ai o trupă independentă. Pentru că un bilet ar costa mai mult decât ar considera românul că trebuie să plătească pentru un spectacol şi atunci, pe la 200-300 de lei, că atât ar trebui să fie un bilet, ca trupa aia particulară să reziste, nu văd un român să dea. Or fi câţiva, dar doar câţiva.

- „Puterea credinţei şterge păcatul greşelii”. Cum a lucrat asta în viaţa dumneavoastră?

- Este un citat din spectacolul „Cafeneaua”. Mulţi m-au acuzat că sunt prea filosof şi prea depresiv cu citatul ăsta. Este un adevăr în maxima asta, dar într-o lume în care miştoul primează, când vii cu asta, oamenii te iau peste picior şi ridică sprâncenele. Eu cred în miezul acelui citat, care trebuia să fie un fel de chintesenţă a personajului şi eu, cu autorul şi cu domnul Purcărete, am decis că era o replică-cheie în decodificarea mesajului transmis de personaj. A lucrat în viaţa mea, dar nu la nivel conştient, ci mai degrabă ca un fel de «m-am născut cu conştiinţa faptului că ştiu ce-i bine şi ce-i rău». Cumva... ştii ce ai greşit, nu vei mai repeta şi ştii cum să repari greşeala. Asta trebuie să fie genetic în om, iar dacă cineva nu le are, e dereglat.

 

- Revin la film. Ce părere aveţi despre un festival de film românesc la Iaşi?

- Am mai spus-o. Am vorbit cu oameni care au mârâit referitor la festivalul ăsta, care au zis că nu e de capacitate mare, că nu are ce are TIFF-ul, dar am zis că «dom'le, până la a discuta nivelul la care s-a clasat festivalul, aş discuta cum ar fi Iaşul fără festivalul ăsta». Cultural vorbind, uitându-mă la Cluj şi la Sibiu, Iaşul este din ce în ce mai trist, iar eu fiind ieşean mă apucă supărarea când văd că oraşul este din ce în ce mai jos. Iar când apare o floare rară cum e festivalul ăsta, care, într-adevăr nu e la nu ştiu ce mare nivel, nu pot decât să-l aplaud şi să-l susţin, că este unul dintre puţinele lucruri culturale care se întâmplă la Iaşi, care poate să aibă o deschidere naţională şi internaţională. Faptul că există este bună. Doar că anul ăsta am şi eu o supărare, că mi-au pus cea mai mică poză şi cel mai mic comentariu cu ce am făcut în film. S-au gândit că sunt de-al casei, ca în faza aia, că o gospodină a gătit şi nu mai sunt locuri la masă, iar ea nu se aşează, că e de-a casei. Aşa mă simt şi eu, dar mă războiesc eu cu organizatorii. (râde)

Puteți citi și:
* 18 evenimente în primele două zile ale festivalului
 

* Zeci de proiecţii în ultimele trei zile filmice de la Iaşi

 

A consemnat Larisa LAZĂR