Acasă la Bertold Brecht

 Când s-a stabilit în casa de pe Chausestrasse 125, Bertold Brecht îşi încheiase opera. Era în 1953. Trecuseră aproape treizeci de ani de la venirea la Berlin. Se stabilise atunci în marele oraş cu gândul să cucerească capitala şi lumea. Sudul bavarez era nepotrivit firii lui, prea era vesel şi poate de asta i se păruse a fi superficial. Acolo prea se luau lucrurile în uşor. Viaţa nu-i doar un cântec şi nici o halbă de bere, ci ceva uneori şi voios, dar mai ales trist şi tragic.

Înfăţişarea nu i se schimbase esenţial. Era cu adevărat un om respectat, dar şi respectabil. Purta aceeaşi salopetă ca în tinereţe, pe cap aşeza tot şapca roasă din postav negru. Ochelarii rotunzi, cu rame subţiri, dintr-un metal alb, înnegrit de vreme, acopereau ochii de viezure şi ascundeau sprâncenele stufoase şi cam rebele. Părul şi-l tundea perie întocmai ca în tinereţe sau, mai bine zis, ca întotdeauna. Atâta doar că albise, faţa i se brăzdase cu dungi adânci şi trebuia să-şi însoţească mersul cu o cârjă. Casa din Chausestrasse nu semăna cu aceea din Spichernstrasse 16, unde se instalase în 1924, la sosirea la Berlin. Aceea avea cinci etaje. Brecht locuia în podul casei.

De acolo, prin ferestruicile întunecoase, i se oferea întreaga privelişte a megalopolisului. Brecht, aflat în răspăr cu rânduiala vieţii, după el strâmbă, părăsise boema începuturilor de la Augsburgul natal, ori de la München, convins din ce în ce mai mult că nu se poate răzbate de unul singur. Transformase podul casei din Spichernstrasse într-o mică agora. Îl vizitau aici scriitori, artişti, sportivi, oameni alături de care Brecht discuta aprins, cu acea patimă frumoasă a artistului adevărat. Era ca un simultan de şah. Amfitrionul, în postura de mare maestru, găsea cât ai clipi din ochi mutarea salvatoare. Nu o ducea pe roze. Trăia strâmtorat de-a dreptul. Dar ce conta dacă avea sau nu ce pune pe masă. Festinul era al ideilor. Se îndestula şi cu o strachină de mazăre fiartă.

Casa din Chausestrasse, clădire cu un cat, nu avea înfăţişarea unei vile. Semăna cu celelalte clădiri de pe această mohorâtă stradă berlineză, dar se remarca prin distincţie, nobleţe. Cea a albului ireal al pereţilor şi a supleţii neobişnuite a siluetei. Copacii urcau până la acoperiş. Îşi deschideau largile corteluri deasupra curţii pietruite şi cuprindeau casa şi ograda sub un clopot verde, proteguitor. Era un tărâm de tihnă hărăzit lui Bertold Brecht la asfinţitul vieţii. Nu-l căutase anume. Îl împărţea cu marea actriţă Helene Weigel. Împărtăşise cu această a doua soţie amărăciunea exilului de aproape douăzeci şi cinci de ani. Cu ea vieţuise în Elveţia, Danemarca, Suedia, Finlanda, S.U.A. Alături de dânsa înfruntase moartea în numele unei existenţe demne. Pe Helene Weigel o descoperise pe când locuia în Spichernstrasse. De la mansardă se zărea fereastra luminată a apartamentului ei. Rămăsese recunoscător sufleteşte Mariannei Zoff, sora scriitorului Otto Zoff, artistă şi cântăreaţă de origine vieneză, prima lui soţie.

Căsătoria lor se săvârşise în 1922, dar grija de doică a acestei femei nu că-l stingherea pe Brecht, dar nu-i era destulă sufletului său. De aceea se despărţiseră. Această Helene Weigel, şi ea austriacă de origine, era un perfect amalgam de forţă bărbătească şi graţie feminină, de inteligenţă, dar şi sensibilitate. Lipsită de prejudecăţi, Helene se dovedea tocmai fiinţa de care Brecht avea vitală nevoie. Pulsa în fiinţele lor puterea şi generozitatea de a se sacrifica unul pentru altul. Amintirea vieţuirii lor e încă vie în casa din Chausestrasse 125, unde vă vom pofti într-un episod viitor al călătoriei noastre la Berlin.

Sursa foto: wikimedia.org