Adevărata moarte a lui Dan Aparaschivei (III)

Bătrâna fu bucuroasă să constate judecata aşezată a Vioricăi şi aducându-şi aminte de răposatul ei soţ, de viaţa chinuită pe care o ducea de când rămăsese văduvă şi gândindu-se cât de mult o iubea Davideanu pe Viorica şi cât s-ar fi bucurat dacă ar fi trăit s-o vadă fată de măritat, vorbind cu atâta temei şi mai ales îndrăgostită de Dan, îşi sărută fetele cu ochii plini de lacrimi.

Atât i-a trebuit Vioricăi, să ştie că mamă-sa nu îi stă în cale; la numai câteva săptămâni s-a cununat cu Dănuţ. În vara anului care a urmat, Aglaia şi Paraschiva aveau o nepoţică dolofană, căreia îi puseseră numele Augustina. Întreaga familie trăia clipe de echilibru sufletesc şi chiar de fericire. Paraschiva se mutase la cuscră-sa şi se îngrijeau amândouă de fetiţă, de gătitul bucatelor şi de lucrul în cele două grădini, care formau acum un singur ogor. Tinerii căsătoriţi lucrau la câmp împreună cu Alina, iar în restul timpului agoniseau ceea ce trebuia spre a-şi dura o casă mai ca lumea, căci cele două cocioabe părinteşti vecine erau vechi şi prin şindrila lor spartă cam pătrundea ploaia.

Premoniţiile Vioricăi se dovediră întemeiate: chemat la oaste, Ion Vătămanu fu trimis pe front şi în scurt timp Regimentul 16 infanterie, din care făcea parte, îi expedie la comună extrasul de moarte. Țântilă şi Hobincă primiră şi ei ordine de chemare, însă fiind artilerişti scriau acasă cărţi poştale de pe front, prin care, cu ajutorul unor codificări ingenioase dinainte stabilite, îşi anunţau părinţii că sunt mai puţin expuşi pericolului.

Cu banii pe care Paraschiva îi adunase de-a lungul vieţii „la ciorap” pentru feciorul ei, „băiat din flori”, cu ce mai strânseseră Viorica, Alina şi Dan, reuşiseră să înalţe o casă de ţară zdravănă, în locul celei a lui Vasile Davideanu. Paraschiva îi îndemnase să o facă în locul „dărăpănăturii” ei. Numai că Dan s-a împotrivit, pentru că vechea locuinţă a mamei lui se afla între nişte pomi la care el ţinea mult şi care ar fi trebuit înlăturaţi, ca să încapă o casă mai mare. Mai ales i-a fost milă să taie mărul cel mare, domnesc.

Într-o singură privinţă a prezis greşit frumoasa Viorica; au trecut cei doi ani şi ceva şi soţul ei a fost chemat să satisfacă stagiul militar, dar războiul nu s-a sfârşit. După o perioadă de instrucţie la un regiment de vânători de munte, Dan a primit un scurt concediu, pe care l-a petrecut în familie, dar nu în satul de baştină, ci într-o localitate de lângă Piatra-Neamţ, unde se refugiaze satul lor, când războiul a ajuns la apa Moldovei. Acolo, aproape de Girov, i-a prins ziua Armistiţiului. Fetiţa împlinise de curând doi ani; primul cuvânt, pe care ea îl rostise clar, a fost „tata”. Cu ea în braţe, Dan şi-a condus familia înapoi la Munteni, apoi s-a întors la unitate. Regimentul din care făcea parte a fost introdus în linia întâi pe frontul din apus, unde s-a încununat de glorie prin eroismul dovedit în cucerirea unor obiective de mare însemnătate strategică. Familia primea cu regularitate scrisori de la Dan. Viorica începea să le citească, dar o podidea plânsul când venea vorba despre fetiţa lor; o ruga pe Alina să continuie.
În primăvara lui 1945, pe la mijlocul lui martie, Viorica primi un plic de la bărbatu-său. Acesta se interesa de fiecare în parte şi îşi mărturisea dorul care-l chinuie zi şi noapte. Mai spunea că a fost decorat şi îşi exprima în încheiere nădejdea că a fost decorat şi îşi exprima în încheiere nădejdea că nu va mai trece mult şi vor fi iarăşi împreună. A fost cea mai lungă şi mai frumoasă scrisoare; dar şi ultima.

În urma unei lupte grele, în care un batalion român de vânători de munte a fost încercuit mai multe ore şi distrus aproape în întregime, sergentul Aparaschivei Dan a fost dat dispărut.
Dacă n-ar fi fost Alina, probabil că Viorica şi-ar fi pus capăt zilelor, la primirea acestei veşti. Cele două bătrâne l-au bocit săptămâni în şir; Paraschiva era o fiinţă mai călită în durere. Și-a jelit mult feciorul, dar a mai trăit câteva zeci de ani după dispariţia lui. Aglaia, soacra acestuia, a fost atât de îndurerată că şi-a pierdut ginerele drag şi că i-a rămas fiica văduvă în floarea vârstei şi nepoţica orfană, încât s-a îmbolnăvit şi s-a stins.

La începutul lunii mai, războiul s-a terminat şi cei rămaşi în viaţă s-au întors treptat acasă. Alina îşi îmbărbăta mereu sora: „Se va întoarce şi Dan; de vreme ce a fost dat dispărut, este în viaţă. Trebuie să fie luat prizonier de nemţi, dar într-o bună zi are să vină, o să ne trezim cu el în casă”.
A aşteptat tânăra femeie un an, şi mai mult. Hobincă şi Țântilă, care fuseseră şi ei pe frontul din vest, s-au întors în sat nevătămaţi. Mai întâi a venit Gheorghe Țântilă. Ambii părinţi îi muriseră în iarnă de tifos exantematic. El nu mai avea fraţi, nici surori. Găsise casa pustie. Un vecin i-a înmânat cheile. Intră în vorbă tocmai cu o soră a lui Neculai Hobincă, fată deloc frumoasă, dar harnică şi cuminte. Întorcându-se din război, Neculai nimeri tocmai la masa de cununie pe care bătrânul gospodar Pavăl Hobincă ţinu s-o dea la căsătoria Mariei cu Gheorghe Țintilă.

Neculai Hobincă fusese puternic îndrăgostit de Viorica lui Davideanu şi, când aceasta se măritase cu Dan, n-a putut nici să doarmă, nici să mănânce o săptămână întreagă. Nu-şi putea ierta că nu i-a vorbit fetei deschis despre dragostea ce-i poartă, căci, credea el, Viorica ar fi fost a lui.

Dispariţia lui Dan îi trezi speranţe. Aştepta un prilej să o întâlnească pe femeia care-i stăpânea din nou inima, dar acesta nu se ivi. Viorica locuia împreună cu Alina şi cu soacră-sa Paraschiva. Era amărâtă şi se arăta rar în lume. Singura-i alinare era Augustina, care creştea văzând cu ochii şi care era totdeauna voioasă.

Iarnă grea. Cortegiul de umilinţe, boli şi sărăcie al primilor doi ani de după război părea să nu se mai sfârşească. Întrebat fiind de cumnatul său, pe care îl vizita adesea, de ce nu se însoară, Neculai Hobincă i-a mărturisit acestuia între patru ochi, că tot se mai gândeşte la Viorica; i-a fost tare dragă şi singura femeie care l-ar ispiti la însurătoare ar fi doar ea. Doar că aceasta nici nu vrea să audă de aşa ceva, pentru că „tot mai speră să se întoarcă Dan, pe care îl crede în viaţă”. „Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să găsim o cale să o convingem pe Viorica de dispariţia definitivă a soţului ei”, a fost de părere Gheorghe Țântilă. Zis şi făcut: acesta a chemat-o pe Paraschiva la el şi i-a istorisit cum, când se întorcea din război, a cunoscut în tren pe un fost camarad al feciorului ei, care-l ştia bine pe Dan: „...au luptat împreună în aceeaşi grupă de mitraliori şi l-a văzut cu ochii lui împuşcat în piept; a murit în mâinile lui; şi el personal i-a săpat groapa şi l-a înmormântat la marginea unei păduri de brad”. I-a mai spus că omul respectiv l-a rugat să comunice toate acestea familiei lui Dan Aparaschivei, îndată ce va ajunge în sat, dar că el nu s-a îndurat, căci atunci ar fi fost mult mai mare durerea ei de mamă şi a Vioricăi, care şi-a iubit aşa de mult bărbatul.

Întât Paraschiva a ieşit de la Țântilă bocind în gura mare

„Dragul mamei, puiul mamei,

Cine trece-n ceea ţară

Se duce şi vine iară;

Cine trece-n ceea lume

Se duce şi nu mai vine,

Dragul mamei, puiul mamei!”.

Ajunsă acasă văicărindu-se şi bocind, Paraschiva îi istorisi nurorii totul, iar aceasta şi-a plâns soţul şi s-a zbuciumat zile şi săptămâni de-a rândul, dorindu-şi moartea şi înspăimântându-se la un moment dat, că ar putea să-şi piardă minţile de atâta durere. I-au făcut praznic şi Viorica a purtat mai multe luni doliu. Dumnezeu a rânduit însă că orice durere, oricât ar fi de mare, se mai domoleşte cu timpul, chiar dacă lasă urme ce nu se şterg niciodată.

Cât timp Viorica a purtat doliu, Neculai Hobincă n-a îndrăznit să pună în aplicare planurile întocmite împreună cu Țântilă, însă după aceea şi-a făcut curaj. A urmărit-o mereu; într-o zi, când tânăra femeie se întorcea de la târg singură, a apărut şi el în bariera Paşcanilor şi a însoţit-o spre sat, cale de aproape două ceasuri. Hobincă a încercat să-o dovedească Vioricăi că îi înţelege durerea, dar că e păcat să-şi macine tinereţea şi frumuseţea într-o jale nesfârşită. I-a mărturisit apoi puternica lui dragoste pentru ea; dacă ar accepta cândva să-i fie soţie, ar fi omul cel mai fericit de pe pământ. Dacă nu, el nu se va mai însura, căci singura femeie la care ar putea să ţină cu adevărat şi pe care a iubit-o când a văzut-o în faţa ochilor este ea. Apoi a asigurat-o că dacă ar accepta să-i fie soţie, copilul n-ar fi niciodată o piedică; fetiţa ei va fi fetiţa lor. Tot drumul a vorbit cu el, iar Viorica n-a scos un cuvânt. Când au ajuns în Munteni, înainte de a se despărţi, el i-a spus că aşteaptă un răspuns. Că va aştepta „chiar şi un an de zile”...

Constantin Partin