Adevărata moarte a lui Dan Aparaschivei (IV)

Însă nu a fost nevoie chiar de un an. Gândindu-se bine, sfătuindu-se cu soră-sa şi mai ales cu mama soacră, care era o ţărancă înţeleaptă şi înţelegătoare, istorisindu-le aproape tot ce-i spusese Hobincă, acestea o sfătuiră să se mărite cu el; aşa ar fi mai bine şi pentru Augustina „decât fără tată, mai bine un tată vitreg”. Au mai tras toate trei un bocet, căci fetiţa, care se juca într-un colţ şi părea neatentă la discuţia lor, a început să plângă deodată implorând: „Mamă, să nu-mi aduci alt tătic! Eu vreau să aşteptăm ca să vină tăticul meu adevărat”. Apoi Alina îi duse lui Hobincă răspunsul pe care acesta şi-l dorea atâta. În zilele următoare, Neculai îşi aduse din lucruri în casa Vioricăi, iar Augustina, cu toată împotrivirea ei, fu nevoită să accepte „un alt tătic”.

Neculai Hobincă şi-a ţinut cuvântul. Totdeauna a preţuit-o pe Viorica, pe unica lui dragoste, ca pe o adevărată comoară. Pe Alina, devenită fată de măritat, a înzestrat-o şi a căsătorit-o aşa cum aceasta şi-a dorit. Paraschivei i s-a adresat totdeauna cu vorbe bune şi a ţinut-o pe lângă el. Avea, de altfel, nevoie de ajutorul ei. Augustinei i-a ridicat casă nouă şi spaţioasă în locul celei mici şi dărăpănate de vreme, a bunicii Paraschiva, lucru care n-a fost posibil decât cu sacrificarea mărului domnesc şi a altor câţiva pomi, la care Dan ţinea aşa de mult.

* * *

În vara lui 1970 şi ceva, a bătut în poartă la Hobincă un om cam trecut de cincizeci de ani, încărunţit, supt la faţă, şchiopătând puţin de piciorul drept. Nu i-a răspuns nimeni. De la casa vecină, a ieşit în drum Augustina.

- Aici stă Neculai Hobincă?! Și necunoscutul se apropie oarecum încurcat.

- Da, da.

- El este căsătorit cu fosta soţie a lui Dan Aparaschivei? Și vocea bărbatului părea tot mai stinsă.

- Chiar aşa-i, veni din nou răspunsul afirmativ al Augustinei.

- Și îs căsătoriţi de mult timp?

- Da, demult, au şi patru copii, toţi mari. Mezinul îi trecut şi el de zece ani.

- Și cum de nu-i nimeni acasă?

- Apoi îs plecaţi cu toţii la treabă, la grădina de zarzavat.

- Dar mama lui Dan mai trăieşte?

- Trăieşte şi se ţine bine după câte a tras, sărmana!

- Și unde-i acuma?

- Îi dusă cu de mâncare la grădină.

- Aşa? Și unde stă ea?

- Apoi locuieşte şi la ei, adică la noră-sa, da' stă şi la mine.

- Te rog nu te supăra că îndrăznesc să întreb atâtea; matale cine eşti?

- Da' nu mă supăr deloc; eu sunt fata lui Dan Aparaschivei.

- Mata eşti Augustina?! Și ochii bărbatului cu faţa aspră se umplură de lacrimi.

- Da, dar dumneavoastră cine sunteţi?

- D'apoi eu sunt tare de departe, zise omul oftând. Tocmai de prin părţile Maramureşului. L-am cunoscut bine pe Dan Aparaschivei. Aici în sat se ştie că a murit, aşa-i?

- Aşa ar fi spus cineva care a mers în tren cu un om din satul nostru.

- Da, da... Aşa este, îi înmormântat într-un sat de lângă Sighetul Marmaţiei... Eu am venit să te văd pe mata, Augustina; şi să te sărut din partea tatălui matale. Calm, fără să ezite, străinul îi cuprinse faţa în palmele lui mari; după ce o privi îndelung, cu durere, o sărută pe frunte hohotind de plâns.

- Vă rog să mergeţi în casă la noi să mâncaţi şi să vă odihniţi că veniţi aşa de departe, zise Augustina descumpănită şi cu ochii plini de lacrimi.

- Merg numai până în ogradă şi te rog pe matale să-mi dai puţină apă.

Intrară în curte. Augustina aduse găleata cu apă atunci scoasă din fântână, omul bău, apoi o rugă să-i toarne şi îşi răcori obrajii. Sforţându-se, reuşi să se stăpânească şi privi cu atenţie în jur. Apoi, cu bunătate şi jale în glas, reluă firul discuţiei.

- Și zici că eşti căsătorită?

- Da... Și nu merg la treacă, că sunt gravidă şi port greu sarcina.

- Și soţul matale?

- Un băiat de aici din sat, Dumitru Filioreanu.

- Cu ce se ocupă?

- Mitruţ îi tâmplar cu şcoală profesională. Acum lucrează la Căminul cultural, care se face în satul nostru.

- Vasăzică matale te numeşti acuma Augustina Filioreanu; mândru nume de familie, spuse omul schiţând un zâmbet galeş. Văd că v-aţi ridicat casă zdravănă.

- Ce să facem? Trebuie să mergem în pas cu satul. La noi sunt multe case noi, care mai de care mai frumoasă.

- Aşa este. Am văzut. Da' să nu te superi Augustina, dacă am să te mai întreb ceva.

- Spuneţi!

- Pe locul casei dumneavoastră nu a fost un măr mare, bătrân?!

- Ba da, dar l-am tăiat; mai ales că începuse să se usuce. V-a vorbit tata despre capul acela?

- Da... el ţinea tare mult la mărul cel domnesc.

- Și cum de mai ţineţi minte? - zise tânăra femeie fulgerată de un gând. Vai, tare aş vrea să staţi mai mult la noi; să-mi vorbiţi despre tata. Eu am rămas de dânsul când aveam numai doi anişori. Când aţi şti cât de mult m-am gândit la el şi ce mult aş fi vrut să-l cunosc... Vă rog să mai staţi!

- Nu pot, drăguţă, că diseară la şapte şi jumătate trebuie să fiu la gară. Mi-am luat deja bilet la tren. Până la Paşcani îi distanţă, nu glumă, şi eu merg tare greu.

- De ce nu mai staţi? Vă rog!

- Da, dar nu se poate, mă grăbesc la tren.

Îi sărută mâna, apoi privi fără grabă în ochii ei înlăcrimaţi, care îl implorau să mai rămână. Încercă să o mângâie luându-i din nou tâmplele în palme şi sărutându-i părinteşte fruntea.

- Am să mai vin, poate, cândva să te iau acolo, departe, să-ţi arăt unde s-ar zice că este înmormântat părintele matale.

Augustina plângea însă de-a binelea. Atunci necunoscutul i-a sărutat iarăşi mâna pe care s-a prelins o lacrimă să frigă. A mai privit-o îndelung, cu acelaşi zâmbet îndurerat. Și oftatul adânc pe care nu şi-l putu opri, i-a izbucnit asemenea unui suspin sacadat prin somn.
Ieşi apoi pe portiţă şi plecă, fără să se mai uite înapoi, pe cărarea care-l scotea mai de-a dreptul spre drumul Paşcanilor. Mergea cam repede şi şchiopăta mai tare ca de obicei. Se ţinea drept, cu pieptul înainte şi cu privirea îndreptată în sus, vrând parcă să mulţumească cerului că l-a ajutat să dea curs visurilor lui chinuitoare.

Pe Viorica, nu o găsise acasă. Și, într-un fel, era mai bine aşa...

- Îi va fi povestit Augustina mamei sale despre acel vizitator necunoscut?

- Bineînţeles, nepoate!

- Și cum a reacţionat Viorica?

- Pentru moment, n-a spus o vorbă; dar din ziua aceea s-a izolat cu dormitul: s-a mutat din casa mare în bucătăria din curte. Cu cei din jur, comunica puţin şi în silă. Chipul ei rămas frumos era mereu răvăşit de o mare tristeţe. Ai casei chiar o credeau bolnavă. Augustina regreta că i-a relatat mamei amănunţit despre întâlnirea cu străinul acela; era speriată de starea acesteia. O vizita din când în când şi încerca, în zadar, să înfiripe o discuţie cu dânsa.

Într-o noapte de duminică, a stat până târziu la televizor şi când să doarmă n-o mai cuprindea somnul; se gândea mereu la mamă-sa. A ieşit din casă şi s-a dus tiptil la bucătărie. Geamul era întredeschis, lumina stinsă. Viorica vorbea prin somn; sau poate în momente de veghe zbuciumată: „Am greşiiiit, am greşit. Mai bine îmi puneam ştreangul de gât, decât să ascult minciunile lor... Da, omule, războiul nu mi te-a luat definitiv; te-am omorât eu, ca o păcătoasă, terfelind totul... Să fi coborât atunci de la tranşeea din deal! Ce-ar fi fot? Înţeleg... Nu era târziu. Acum... măcar ştiu că trăieşti. Unde?! Vai, Doamne, ce viaţă? Nuuu, e un chin. Sau o pedeapsă? Da, da, o pedeapsă. Cum n-am fost acasă? Sau, poate că-o mai bine aşa? Parcă am fost nebună... Da, pierdută. Fie-ţi milă, Doamne, şi de o amărâtă ca mine...”

Constantin Partin