Anecdote şi polemici

Magda Ursache exprimă foarte simplu ceea ce simţim probabil toţi cei care comentăm periodic sau sporadic apariţii editoriale: „Sunt cărţi care te îmboldesc să scrii despre ele”. O astfel de carte este şi volumul său „Vieţile cărţarilor contimporani, după Magda U.”. Un volum de eseuri de istorie literară şi de istoria culturii, scrise cu vervă şi cu un enorm apetit polemic, pe care, din generaţia noastră, poate doar Mircea Iorgulescu îl mai avea. În pagina de revistă sau între coperţile cărţii, textele Magdei Ursache nu te pot lăsa indiferent, te trezesc dacă picoteşti, te convoacă şi te implică , îţi merg la suflet sau te trăznesc în moalele capului. Ele îmi evocă, între altele, replica lui Conu Leonida la îndemnul din gazeta pe care i-o citeşte cu dicţie consoartei sale: „Naţiune, fii deşteaptă!”. „Și noi dormim, domnule!”, zice dezolat, dar şi iluminat ca prin farmec personajul lui Caragiale, în care excelentul un exeget al lui Caragiale vede şi o ipostază a criticului literar. Într-adevăr, dormim sau ne lăsăm furaţi şi năclăiţi spiritual şi moral de asurzitoarea zarvă, de „marea trăncăneală”, pierzând din vedere nu doar copacii, ci şi pădurea care este defrişată „pas cu pas”. Sigur, Magda Ursache va fi având momente cînd, ca mulţi dintre noi, constată, precum Ileana Mălăncioiu, că a scrie astăzi în România, şi poate nu numai în România, pentru a apăra tradiţia, valorile, a denunţa hoţia, furia demolării cu orice preţ, impostura elitistă, prostia fudulă e un fel de „a vorbi într-un pustiu”. Dar, dincolo de momentele de lehamite şi de neputinţă, Magda Ursache se numără printre puţinii care nu abdică, nu se lasă nici intimidaţi, nici ademeniţi de vreo gaşcă mai mult sau mai puţin literară, politică sau de altă natură. Este intratabilă când e vorba de parveniţii şi năpârliţii de după revoluţie, de cominterniştii mutanţi, de cei care trădează şi sunt gata să-şi vândă şi mama nu numai sufletul, dacă îl mai au sau l-au avut vreodată, pe un un pumn de arginţi (a se citi: funcţii, salarii, burse în Străinezia unde, cu o veche şi verificată vorbă românească, mulţi se duc boi şi se întorc, dacă se mai întorc, vaci sau slugi „acoperite”).

În „Vieţile cărţarilor contimporani” frapează o anumită monotonie tematică, nu şi stilistică. Altfel spus, în eseistica autoarei sunt câteva teme obsedante. Unele puncte de vedere ale sale privind o temă sau alta nu le împărtăşesc. Nu cred, de pildă, că scrierile de sertar, atâtea câte au fost, au făcut vreo gaură în cerul literaturii române. Dacă tragem linie şi socotim, putem lesne constata că operele importante ale literaturii noastre din a doua jumătate a secolului XX sunt cele scrise şi apărute, unele cu mari dificultăţi, chiar în timpul regimului totalitar. Are dreptate însă Magda Ursache când cu privire la „tema literaturii subterane” observă: „Dezbinarea dintre scriitori a contribuit esenţial la inexistenţa literaturii samizdat”. Ea îşi pune apoi întrebarea la care dă un răspuns ce pare să contrazică propria-i observaţie: „Ține numai de «laşitatea la români» faptul că n-a existat o literatură samizdat? Mulţi s-au opus cu demnitate, exemplar, răului şi oricât s-ar cârcoti, avem o importantă literatură de sertar, de rezistenţă şi de supravieţuire prin scris./ Regret cărţile nescrise sau cele scrise în mintea autorului lor. Dar gândiţi-vă câte cărţi n-ar fi putut să apară dacă nu se sfârşea regimul ceauşesc”.

Mărturisesc că mă număr printre „cârcotaşi”. Că a existat şi o rezistenţă tăcută, „de sertar”, nimeni nu ar putea nega, dar cea care a contat realmente a fost rezistenţa materializată în opere remarcabile pe care le datorăm unor mari poeţi şi prozatori, câţiva dintre ei nobelizabili, ca, de altfel, şi unor critici şi eseişti, pe care le-am putut citi atunci când s-au produs. E o diferenţă enormă între a rezista „în sertar” şi a rezista pe baricade. Cât despre a judeca, dacă poate fi vorba de o judecată aici, după principiul „ce ar fi fost dacă...”, mi se pare că e total inoperabil. Ce ar fi fost, nu-i aşa?, dacă... n-ar fi fost Al Doilea Război Mondial?! Cum ar fi scris, se întreba şi mă întreba Nichita Stănescu într-un interviu pe care i-l luam la mijlocul anilor '70, Arghezi, Blaga, Ion Barbu - „nu spun Eminescu - nuanţa creatorul Necuvintelor – fiindcă Eminescu a scris etern” -, dacă ar fi avut în spatele lor, precum Nicolae Labiş, de exemplu, cel mai cumplit viol al umanităţii care a fost Al Doilea Război Mondial?! Cine poate răspunde? Și chiar dacă ar fi posibil un răspuns, la ce ar mai folosi el?! Ceea ce s-a pierdut, dacă s-a pierdut (iată, nu scăpăm de dacă), s-a pierdut pentru totdeauna! Magda Ursache ştie bine, ca şi mine, fără a fi neapărat fatalişti, că orice operă se produce într-un anumit loc de pe pământ şi într-un anumit moment al istoriei, că ea, opera, e ca un dat şi, fireşte, şi un rezultat al unor conjuncţii multiple. Nu strică să fim puţin filozofi, în sensul în care ne îndemna Călinescu. A regreta cărţile scrise doar în mintea autorilor sau nescrise – care or fi oare acelea?! – este, cu o expresie binecunoscută, folosită şi de Magda Ursache, e drept într-un alt context, vânare de vânt.

O altă temă predilectă în eseistica şi publicistica autoarei este cea a tradiţiei. Magda Ursache îl aprobă pe Nicolae Breban pentru că prodigiosul romancier „vede tradiţia în cheie pozitivă, constructivă” în contra a ceea ce proclamă „noua voce critică” şi europenii noştri de nicăieri care nu fac decât să „îşi taie criteriul de sub picioare”. Remarcă şi fermitatea cu care Breban apără în cărţile sale de eseuri valorile naţionale şi demnitatea scriitorului, altminteri făcută ţăndări în epoca noastră. Cât priveşte grupul literar constituit pe baza afinităţilor elective şi a unităţii de ideal estetic, la rolul şi importanţa căruia autorul Drumului la zid s-a referit de atâtea ori, Magda Ursache subscrie la ideea că el, grupul literar, e tot ce poate fi mai opus găştii veleitarilor, „bisericuţelor ce se cred catedrale”. În paranteză fie spus, un alt prozator român de prim plan, Constantin Țoiu, îi numea pe români, cu multe decenii în urmă, europeni rău plasaţi. Acum, avem şi români dislocaţi.

Textele Magdei Ursache abundă în formule inspirate, acroşante şi scăpărătoare invenţii lexicale: democratură, papirosferă, călinescită, zetetica, bookătărie, alambicothecă, privilighenţie etc. Identificând câteva dintre maladiile scriitorului de pe plaiurile noastre, autoarea conchide: „Pare că-n literatura română nimeni nu rezonează cu nimeni”. Apoi descrie o atmosferă eminamente conflictuală şi conturează o imagine elocventă a ceea ce numeşte: „războiul româno-român”. Explicaţia: „Scriitorului român îi vine greu să accepte valoarea celuilalt: i se pare că, acceptând-o, îşi neagă propria valoare. Mai «natural» este să-l insulţi pe autor, nu ce afirmă el; ori să-l scuipi şi să-i zici că plouă. Vorba lui Teodor Mazilu: «eu i-am dat o palmă şi tot el spune că i-am dat o palmă»”.