Aniversarea unui scriitor „global”

Gabriel Garcia Márquez ar fi împlinit în acest început de primăvară 90 de ani. Am în faţă o fotografie a sa din 1942: un băiat de nici 14 ani din localitatea columbiană Barranquila. Privirea lui pare să spună: „eu sunt cel pe care îl aşteptaţi”. Poartă un sacou negru, cravată de culoare închisă, cămaşă şi pantaloni albi foarte largi, se sprijină ţanţoş cu mâna dreaptă de spătarul unui scaun. Atitudinea gravă contrastează cu vârsta-i puberă. „Prima imagine pe care am avut-o despre «Cien anos de soledad» a fost aceea a unui bătrân care duce de mână un copil pentru a cunoaşte gheaţa. Bătrânul era bunicul meu.” – îşi aminteşte Márquez de un episod trăit de copilul din vechea fotografie. Destinul oricărui mare scriitor este marcat de imagini, de întâmplări şi experienţe de neuitat. Descoperirea gheţii, datorită bunicului, sub soarele tropical al Caraibilor, lectura ”celui mai bun roman care s-a scris vreodată – „Război şi pace”, vizionarea filmului „El general de la Rovere”, al marelui Rossellini, „care mi-a plăcut cel mai mult”, se numără printre cele mai memorabile pentru Gabriel Garcia Márquez. Experienţa sa în ceea ce priveşte o nouă „facere a lumii”, care este şi trebuie să fie romanul, ne revelă ceva esenţial: cu cât forţa, talentul sau geniul scriitorului sunt mai mari, cu atât mai insurmontabile se dovedesc a fi dificultăţile unei construcţii epice. Iată un moment greu din şirul celor ce au trebuit depăşite în timpul scrierii romanului Toamna Patriarhului: „Nu reuşeam să fac să fie cald în carte. Era grav, fiindcă era vorba de un oraş din Caraibe, unde trebuie să fie o căldură înfiorătoare”. În timp ce scria acest roman ce are ca temă puterea, singurătatea, misterul şi mizeria puterii, Márquez asculta multă muzică („Niciodată nu am ascultat atâta muzică, câtă atunci când îl scriam”). De ce tocmai în perioada când lucra la Toamna patriarhului? Greu de răspuns. Există, fără îndoială, şi un mister al puterii scriitorului, ca şi o alienantă singurătate a acestuia! „Da, este profesiunea cea mai solitară. Nimeni nu te poate ajuta să scrii ceea ce ai de scris” – confirmă marele romancier.

Dar, când este vorba de Márquez, ne întoarcem mereu, împreună cu numeroşii comentatori, dar şi cu infinit mai numeroşii săi cititori de pe toate meridianele globului, la „Un veac de singurătate”. Copilăria, întreaga mitologie caraibiană privind „paradisul pierdut” din această epopee, realismul magic chiar, un concept, o viziune care au schimbat faţa literaturii, mă duc cu gândul la Creangă al nostru. Critica a întors pe toate feţele acest roman al lui Gabriel Garcia Márquez. Unii au văzut în el o alegorie a istoriei umanităţii. Mai modest, cel puţin aparent, scriitorul le-a replicat: „Nu am dorit să las decât doar o mărturie despre lumea copilăriei mele care s-a petrecut într-o casă mare, foarte tristă, cu o soră care mânca pământ şi cu o bunică ce ghicea viitorul, şi cu rude nenumărate, cu nume identice, care n-au făcut niciodată prea mare deosebire între fericire şi demenţă”.

Practic, a început să scrie povestea lumii din epoca acelei copilării înainte de a împlini 20 de ani. Dar n-a reuşit „să compună o structură continuă, ci doar bucăţi separate”, pe care le-a publicat, în ziarele la care a lucrat, sub titlul „Casa”. Şi asta, fiindcă, explică el – „nu aveam nici experienţa, nici suflul, nici mijloacele tehnice care să-mi permită să scriu o asemenea operă”.Tema l-a frământat 15 ani. Nu găsea mai ales tonul. Până într-o zi, când se îndrepta spre Acapulco, împreună cu incomparabila sa soţie Mercedes şi copiii lor. Atunci - „am avut revelaţia: trebuie să povestesc întâmplările aşa cum mi le povestea bunica pe ale ei, pornind de la acea după-amiază în care copilul este dus ca să cunoască gheaţa”. Ce a urmat? S-au întors imediat din drum. Pe atunci, erau foarte strâmtoraţi material, dar de toate s-a îngrijit providenţiala Mercedes. Au amanetat maşina, iar Mercedes l-a convins pe proprietarul apartamentului în care locuiau să amâne cu aproape un an plata chiriei. Când, după un an şi jumătate, manuscrisul a fost gata, tot Mercedes a fost cea care l-a dus la poştă pe adresa Editurii Sudamericana. Un devotament şi o putere de înţelegere a destinului cu totul excepţional ale celui de care şi-a legat viaţa. Ele ne duc cu gândul la Anna Grigorievna Dostoievskaia. Chestionat de Plinio Apuleyo Mendoza: care a fost momentul cel mai dificil în scrierea romanului „Un veac de singurătate”?, marele Gabo răspunde pe nerăsuflate: „Să încep. Îmi amintesc foarte bine ziua în care am terminat cu multă greutate prima frază şi m-am întrebat înspăimântat ce naiba o să urmeze”. Apoi, „nu am crezut cu adevărat că acea carte duce undeva”. Dar, de la un punct încolo „totul a fost ca un fel de frenezie, de altfel foarte amuzantă”.

Frenezia avea să dureze 18 luni, Márquez scriind zilnic, fără excepţie, de la ora 9 la 15. Când, într-o bună zi „cartea a ajuns la sfârşitul său firesc într-un mod neaşteptat, cam pe la 11 dimineaţa”, a făcut un atac de panică. Până la ora 15, mai erau nu mai puţin de patru ceasuri: „Mercedes nu era acasă, şi n-am găsit pe nimeni căruia să-i spun. Îmi amintesc tulburarea ca şi când ar fi fost ieri: nu ştiam ce să fac cu timpul care îmi prisosea şi am încercat să inventez ceva ca să pot trăi până la trei după-amiază”.
În convorbirile puse exotic intitulate: „Parfumul de Guayaba”, Mendoza, cunoscându-şi bine interlocutorul, nu scapă prilejul să-l întrebe: care crede că a fost cel mai bun cititor al romanului? Ceea ce povesteşte cu farmecul său unic Márquez echivalează, dincolo de anecdotă, mai mult decât o întreagă exegeză: „O prietenă rusoaică a întâlnit o doamnă foarte bătrână care copia întreaga carte de mână, lucru pe care, desigur, l-a dus la bun sfârşit. Prietena mea a întrebat-o de ce făcea asta, iar doamna i-a răspuns: «Pentru că vreau să ştiu care este în realitate nebunul: autorul sau eu, şi mi se pare că singura formă, singura cale de a şti este aceea de a rescrie cartea». Îmi este greu să-mi imaginez un cititor mai bun decât această doamnă”.

Când romanul „Un veac de singurătate” a apărut, cel ce avea să devină celebru era sigur „că o să aibă o critică bună. Dar nu eram sigur de succesul la public. Am calculat că s-ar putea vinde vreo cinci mii de exemplare (din cărţile mele anterioare se vânduseră, până atunci, cam o mie de fiecare)”. S-au vândut însă 8000 de exemplare, şi asta numai într-un singur oraş: Buenos Aires. A fost doar începutul unui şir nesfârşit de tiraje enorme apărute în întreaga lume care l-au consacrat pe autorul Veacului de singurătate, aşa cum afirmă marele său biograf Gerald Martin, ca scriitor „global”. A urmat Premiul Nobel. Au urmat alte cărţi ale lui Márquez, unele, după părerea sa, chiar mai bune. Dar Un veac de singurătate a rămas, în conştiinţa criticii şi a zecilor de milioane de cititori capodopera sa absolută. 

Constantin Coroiu

Sursa foto: ampress.ro