Anotimpul cu storurile trase

 Poemele din cea mai recentă carte a Mariei Elena Cuşnir, „Depărtările visului” (Editura Opera Magna, 2015), poartă culorile stinse ale „amurgului toamnei mele”, în foşnetul nostalgiei şi al declinului, cu strigătele de tânguire ale păsărilor, în „spasmele zorilor”; sunt aici, cu incomparabila exprimare a lui Lucian Blaga, un cântec şi un hronic ale vârstelor, mai exact ale fantomelor acestora: „Începe un alt anotimp, cel cu storurile trase;/ Magic ecou, suavă dezamăgire/ Spune-mi: «De ce curcubeul mi-e acum necunoscut?»/ În dimineaţa aceasta ceţoasă/ Tandra putere a soarelui/ Pâlpâie doar în unghiul acela.../ Sufletul meu izgonit acolo-i/ În spatele zidului cu rădăcini înfipte/ În luminile zăpezii./ Dimineaţa căruntă anevoie îşi închide/ Pleoapele/ De-aceea mi-e somn, mi-e atât de somn.../ Noima lunii se trage din somn -/ Filă albă rămasă în poala mea./ Toate anotimpurile s-au scurs nepăsător/ Printre degete, acum vlăguite./ Alt chip au bătăile clopotelor/ Dor tremurător pe-un drum nesfârşit” („Dor tremurător”).

În urmă, rămân doar lacrima din „inima vidului” şi năluca unui înger care se pustieşte în peştera toamnelor, de unde se aude distinct sunetul tânguirii, al elegiei în sensul originar, cel grecesc, al cuvântului (elegeia însemna „cântec de doliu”); fiinţa, al cărei profil interior creşte dincolo de sevele realului, în visare, vis şi reverie, cu o sferă semantică unică, dar cu diferenţe mai mult decît de nuanţă, îşi asociază (pe)trecerea cu ţipătul şi zborul frânt al cocorilor, prinsă definitiv în jocul crud al vremii cu timpul, doi termeni care sunt percepuţi de poet în ordinea viziunii eminesciene; „sfâşietoare plângere între ieri şi azi”, vremea e a fiinţei care se des-face în curgerea inexorabilă a clipelor, într-o continuă surpare: „Înspre zei sufletul muritorilor/ Curge în sfâşieri/ Încătuşând în lacrimi - norii se cuibăresc/ În vibraţii de veacuri./ Fanteziile amanţilor bântuie pe lângă/ Ferigile timpurii ale risipirilor./ Cuvintele visează încălecând sori/ Numai acolo s-adapă din/ Rotundul curcubeului./ Ce greu mi-e pasul!/ Neputinţa trupului!/ Neputinţa plecărilor!/ Prea timpurie e frunza toamnei/ Locul întâlnirilor s-a cuibărit/ La colţul ferestrelor/ Între naştere şi nuntă/ Apoi între uşi închise şi pustiu/ Cineva bate la uşă şi-mi spune/ «Printre degetele contorsionate/ Se scurg/ Lacrimi de şerpi»” („Toamnă”).

În raport tensional cu vremea, timpul e silueta întunecată care creşte deasupra, adânc (amintind de celebrul vers eminescian „Iar timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec”): „Unică clipă ancorată în picătura asfinţitului./ Răsfrângere de martie./ Zidiri de timp se aud sub paşii grei/ În îmbrăţişare cu mireasă de trestii/ o licărire trece şovăielnic/ Pe lângă faţa întinsă a durerii/ Privire posomorâtă - spasm al trădării/ Din miez de noapte./ Mereu deasupra noastră aleargă/ Timpul. E-al nostru./ Culorile visului se-mpreunează/ Târând o lumină./ Cât s-o cuprinzi/ Din adânc, cuvintele din vis se-mpreunează/ Cu adieri de păsări./ Rând pe rând stihuri s-aprind din albastrul înaltului/ Privim deşteptarea Umbrelor./ Au culoarea Infinitului şi pe cea a dimineţii./ Cu diafane şoapte/ Ochii noştri se-nsămânţează/ În clipiri de brazde” („Depărtările visului”).

Primind o detentă metafizică în acest joc al timpului cu vremea, poemele din volumul Mariei Elena Cuşnir constituie ceea ce aş numi o poezie a departelui, unde lumina e difuză, făcând loc umbrelor şi unde fiinţa se caută în „franjurii depărtărilor”.

Ipostazierile departelui domină planul imagistic al poemelor Mariei Elena Cuşnir; acolo se ajunge, iată, pe „scara cerului”, a lui Iacob sau din înaltul catargului navei rătăcind pe „pajiştea mărilor” în ţipătul adânc sau în tăcerea apăsătoare a pescăruşilor, sângele „picură departe şi adânc”, în albastrul înaltului, la marginea iluziei, cu nelinişti prelungi şi cu iubirea care se prelinge în gesturi sugrumate; cuvintele înseşi se aprind într-o necurmată curgere, pipăind conturul marginilor fără glas: aici e vremea în năruire, departe e timpul care înfioară: „Surâsuri cosmice între bandajele dimineţii/ Disperare între stingeri şi melancolii./ Te vezi lunecând printre degetele adolescenţei./ Credeai că-ţi aparţin clipele erijate în zeiţe./ Spaima de azi e şi a confratelui/ Cu care vorbeai despre plecări./ Tainele ploii de primăvară se mistuie/ În cântul prea trist al înaintaşilor./ Visul zăpezii - invocarea colindului.../ Visul de-a fi tu însuţi între umbrele cuvintelor/ Trecerea pe aici - colţul tău de cer./ O nouă zi din viaţa ta - depărtare de lumină/ Speranţe tomnatice - curcubee ce duc spre/ înfiorările cerului” - „Despre plecări...”).

Cu aripile întinse „până la încrucişarea aştrilor”, adulmecând miresmele calde ale depărtărilor, dincolo de orizont, cântecul alunecă la marginea lumii „pe alei interstelare”, însoţind fiinţa care e o rugă în depărtările asfinţitului: „Dacă vor veni din nou ploile/ Vei sădi flori,/ Vei smulge plânsul/ Din abisul necunoscut al soarelui/ Şi vei pleca odată cu îngerii/ Până ce fiinţele se vor topi/ Între pământ şi cer/ Să-ţi mângâi faţa./ În cadenţa zborului,/ N-ai uitat să vezi/ Pe aceea?/ Aşteptând în genunchi,/ Cu palmele întinse/ În noaptea cu plâns de clavecin/ Într-un vis/ Călătoreşti purtat străfulgerat de cântec/ Până ce fiinţa se va topi/ Între pământ şi cer/ Când ne prefacem în rugă/ În depărtările asfinţitului” („Ploi”).
Va urma

Citiţi şi: Omul reconstruit în memorie