Antichităţi din secolul XX

În ultima săptămână a anului 2000, când Casandrele de serviciu ţineau cu orice preţ să ne sperie cu apocalisma, şi în primele zile ale mileniului în care tocmai intraserăm cât de cât teferi, în pofida tuturor previziunilor negre aruncate în spaţiu prin sticla din ce în ce mai mizerabilă a televizorului, aveam prilejul să călătoresc pentru prima dată în Elveţia. Străbăteam trasee de vis şi vizitam oraşele Geneva, Lucerna, Berna, Lausanne, Lucarno, Zürich, Vevey sau Montreux.

În apropiere de Montreux, la Martigny - care, precum toate oraşele şi staţiunile elveţiene, oferă, cu atât mai mult în zilele de Crăciun şi de Anul Nou, un fascinant spectacol de lumină şi culoare, tocmai se deschisese o mare expoziţie de icoane ortodoxe ruseşti, evocând o intensă şi inconfundabilă spiritualitate creştină de-a lungul a şapte secole (XII - XVIII). „Veniţi să vedeţi arta iconografică a unui popor ales” - titra un prestigios cotidian elveţian. în majoritatea lor, icoanele, ce proveneau din inestimabilul fond al celebrelor galerii Tretiakov din Moscova, erau prezentate publicului în premieră absolută, după ce trecuseră printr-un etapizat, migălos şi complex proces de restaurare. Expoziţia era organizată de Fundaţia Gianadda, renumită în Elveţia, care a construit la Martigny un uriaş pavilion destinat unor asemenea evenimente, unde vizitatorii sunt atraşi şi de o expoziţie permanentă (colecţie unică) de automobile (cel mai vechi fiind din anul 1897).

Expoziţia de icoane ruseşti era receptată şi apreciată ca un eveniment cultural excepţional de presă, de localnici şi de numeroşii turişti veniţi de pe alte meleaguri pentru a-şi petrece sărbătorile de iarnă în staţiunile din Alpii helvetici. Mass-media califica expoziţia ca fiind “o descoperire majoră a secolului XX”, la finele căruia se restituia ceea ce s-a numit vârsta de aur (secolele XIV- XVIII) a artei iconografice ruseşti şi, implicit, a întregii spiritualităţi creştin-ortodoxe, marcată, până în veacul al XIII-lea, de influenţa marilor maeştri greci, pentru ca apoi să-şi găsească (şi să etaleze) un stil distinct şi o personalitate unică în istoria artei. Spre deplina convingere era suficient să priveşti celebra Sfânta Treime din Vechiul Testament de Andrei Rubliov. Celelalte icoane înfăţişate publicului pentru prima dată erau creaţii anonime. Între ele adevărate capodopere, precum Bătălia apărătorilor Novgorodului contra Souzdalienilor, datând din 1170, şi o imensă frescă din secolul al XII-lea care reia, la dimensiuni epice impresionante, acelaşi episod.

Dar vizitatorul avea şansa să parcurgă un lung traseu, ilustrând stiluri, tehnici picturale şi şcoli faimoase începând cu cele din PSKOV, NOVGOROD, IAROSLAV, până la cele din TVER sau MOSCOVA. O adevărată „O mie şi una de nopţi”, repovestind în forme şi culoare o spiritualitate îndelungată şi deschizând perspectiva unei mai bune înţelegeri a istoriei şi culturii Rusiei profunde cu ale sale legende, mituri, eroi şi martiri. Forţa de expresie vădită în scenele şi portretele personajelor - nu doar cele biblice -, dramatismul şi metafizica naraţiunilor duc cu gândul la marile romane ale lui Tolstoi şi Dostoievski, precum învierea sau Fraţii Karamazov. Pe scurt, expoziţia, ce urma să rămână deschisă până în primăvara anului 2001, se constituia într-o magnifică demonstraţie a geniului rusesc.

Nu numai un român, ci orice alt european ar putea fi cuceriţi de modelul civilizaţiei elveţiene. O linişte ce coboară parcă de pe piscurile înzăpezite ale Alpilor, plutind împreună cu imperialele lebede pe oglinda lacurilor, un invidiabil savoir vivre, un simţ rafinat al utilului şi frumosului, peisaje naturale şi urbane de o mereu surprinzătoare cromatică, o infrastructură de o funcţionalitate ce aspiră şi atinge perfecţiunea faimoaselor ceasuri elveţiene, un aer de prosperitate autentică. În Elveţia, căldura şi imaginaţia latină întră într-o fecundă armonie cu austeritatea şi precizia specific germanice, limbile ce se vorbesc aici se respectă reciproc, mândria de a fi elveţian este pe cât de reală, pe atât de discretă. Pare că nici o stridenţă nu e posibilă. Trebuia să existe într-o Europă şi într-o lume atât de frământate, multă vreme despărţite de ziduri şi însângerate de două conflagraţii mondiale, oaza de securitate şi confort care este Elveţia.

La Geneva, imaginea clădirii Societăţii Naţiunilor te transportă într-o epocă în care diplomaţia în limba franceză purta fracul lui Nicolae Titulescu, cu al cărui monumental portret semnat de Dan Hatmanu te întâlneşti după ce i-ai păşit pragul. Flanând pe străduţele înguste dintr-o zonă veche a oraşului cu Moşi Crăciuni urcând tiptil pe zidurile cufundate în tihna sărbătorii, am dat cu ochii de firma unui magazin în faţa căruia a trebuit să stau câteva clipe pentru a mă dumiri ce voia să spună inscripţia aproape oximoronică de pe firmă: „Antiquités du XX-ème siècle”. Era proaspăt pusă, mai puteau fi întrevăzute urmele greu de descifrat ale celei anterioare. Nu am aflat ce „antichităţi” se vindeau în magazinul cu insolita firmă, deoarece acesta, fiind prima zi de Crăciun, era închis. în vitrină stăteau expuse doar două scaune mai degrabă banale.

„Antichităţi din secolul XX” îmi suna ca un epitaf. încât am avut sentimentul că pentru mine secolul în care îmi petrecusem cea mai mare parte a existenţei era „înmormântat” acolo, la Geneva, pe o stradă veche de sute de ani a unui oraş cu vocaţie universală. A fost un moment când am simţit că secolul meu a devenit atât de îndepărtat precum antichitatea greacă sau romană. îndepărtat, dar parcă şi mai apropiat. Mai ales că nu o dată Cetatea lui Homer şi a lui Ulise mi s-a părut mult mai aproape de sufletul meu decât o metropolă ca o metastază a secolului XX. şi, venind pe firul istoriei, mă redescopăr adeseori mult mai contemporan cu Alexandru Ioan Cuza sau, dacă tot am evocat, fie şi în treacăt, diplomaţia, cu Mihail Kogălniceanu, decât cu un politician de astăzi ori cu vreun ministru de externe improvizat şi cu gândul la omleta de la prânz.

Ce ar fi trebuit să mi se întâmple mai potrivit stării în care mă aruncase „epitaful” ce mi-a trezit atâtea nostalgii decât un popas la Vevey, pe malul Léman-lui, „coasta de azur” a Elveţiei, unde de pe un soclu ce duce cu gândul la „măiastra carte”, Eminescu scrutează Alpii înzăpeziţi. Pe aceeaşi linie, în partea stângă a bustului poetului român, operă a sculptoriţei Andreia Bove, inaugurat în 2009, se lansează în spaţiu, venind dinspre orizont, cu pălăria şi magicul său baston, Charlie Chaplin. Pare să fie încântat de compania poeţilor, căci, în apropiere, scrutează mirifica zare şi Anna de Noailles. Şi de ce n-ar fi încântat, de vreme ce ştie bine că poezia este mai adevărată decât istoria, cum ne învaţă de vreo două milenii şi jumătate încoace un antic mai contemporan ca toţi contemporanii, mereu tânărul Aristotel.

Constantin COROIU