Augustin Buzura și vocile memoriei

Cine va fi interesat în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat de istoria perioadelor ante şi postdecembristă va trebui să consulte şi cărţile mărturisitoare ale lui Augustin Buzura: eseuri, evocări, documente, interviuri, editorialele din revista „Cultura” etc. Între acestea, un loc distinct îl ocupă cartea ce cuprinde convorbirile cu abil-iscoditoarea documentaristă Crisula Ştefănescu de la Europa Liberă, publicate în volumul „Teroarea iluziei” după 15 ani de la producerea lor la microfon. Augustin Buzura, oponent de temut al regimului de dinainte de 1989, punea lucrurile la punct şi respingea clişeele privind realităţile din Est şi din Vest. Să nu creadă cineva, avertiza subtextual Buzura, că am venit aici, la München, ca să-mi batjocoresc ţara şi să subscriu la metafore ridicole şi jignitoare de tipul „mămăliga care nu explodează”, „Siberia spiritului” ori ca să-mi defăimez confraţii! La o întrebare tendenţioasă referitoare la Marin Preda, răspunsul lui Buzura este definitoriu pentru atitudinea sa demnă şi onestă: „N-aş vrea să fiu tocmai eu cel care să ating monumentele”. Refuză să emită judecăţi în funcţie de ceea ce numeşte „rezerve” de ordin personal, iar mărturia lui cată să fie una care transcende momentul: „Nu îmi plac scuzele, justificările, nu am nevoie de înţelegere pentru contextul în care am scris. Biografia mea nu are importanţă. Eu sunt cărţile mele şi atâta tot”. Din insuficientă cunoaştere sau, poate, din conformism faţă de comanditori şi „agenda” momentului C. Ştefănescu aduce în discuţie delicate teme-şablon ca „situaţia din Transilvania”, „statutul Transilvaniei” sau „discriminarea minorităţii maghiare”. Statutul Transilvaniei? „Cel de după 1918, răspunde tranşant Buzura, nu mai am nimic de adăugat. Şi nici nu trebuie…”. Cât despre minoritatea maghiară: „ Sigur, aici, în Occident, se scrie mult despre unguri. Aici şi în Ungaria. Ungurii au totuşi o ţară în spate. Nu pot uita însă o observaţie din jurnalul lui Ciprian Porumbescu, când şi-a părăsit Bucovina natală: în Ungaria până şi broaştele cântă mai tare. Glumesc, desigur. Dar e bine să privim realitatea din unghiul prin care ne obligă istoria. Zarurile au fost aruncate pentru totdeauna la capitolul graniţe”. După două luni de vizite şi întâlniri cu personalităţi din Occident, Augustin Buzura constata, la acea dată, când se produceau mari răsturnări în Europa, „o viziune foarte primitivă asupra istoriei”, dar mai ales „o privire din afară a unor oameni care nu cunosc nimic despre România, care îşi închipuie... că hărţile sunt ca nişte elastice sau ca o plasă ale cărei ochiuri le întinzi ori le micşorezi după bunul plac”. Din păcate, evenimentele ce au urmat, inclusiv situaţia actuală din Europa şi din lume îl confirmă pe deplin pe marele prozator român. E de admirat, desigur, curajul scriitorilor care, în anumite momente ale istoriei, au ieşit în stradă, au înălţat baricade, au protestat din balcoane sau prin memorii, fie acestea doar preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Principala baricadă a unui romancier ori poet este însă, în opinia lui Buzura, masa de scris. După ce mărturisea: „mă deranjează când se vorbeşte de aşa-zisul meu curaj”, o întreba, la rândul său, pe cea care îl intervieva: „Ce va conta curajul ăsta mâine? Nu va mai conta deloc. Ce valoare vor mai avea mâine întâmplările care mă împiedică acum să scriu? Mă interesează dacă scriu literatură sau nu. Mă interesează dacă literatura mea e bună sau nu. Aşa aş vrea să fiu judecat, pentru că aşa mă judec eu însumi...”.

Sursa foto: Adevărul

Trebuie remarcat însă că Augustin Buzura nu a fost doar un martor, ci şi un combatant, care avea în spate experienţa şi autoritatea morală ale celui ce s-a aflat, cu tot cu masă de scris, în plin teatru de operaţiuni: „În regimul trecut oamenii de spirit reuşiseră să lupte, să reziste, să readucă, totuşi, cultura la locul meritat în ierarhia valorilor sociale, să restabilească legătura cu tradiţia, cu spiritualitatea noastră şi cu marile spirite ale lumii. În literatură, în muzică, în plastică şi film ajunseserăm oarecum la zi, ba chiar în gândirea filosofică şi religioasă. Şi, de la arderea bibliotecilor şi întemniţarea intelectualilor, şi nu numai a intelectualilor, din anii ’50, la restabilirea unor ierarhii adevărate, drumul n-a fost uşor... Toate acestea nu s-au obţinut decât cu o presiune permanentă asupra puterii, prin ameninţări sau, cel mai adesea, prin compromisuri. Ceauşescu nu s-a jucat cînd a făcut acea mini-revoluţie culturală şi celebrele liste cu cărţi interzise în 1971 (între acestea şi romanul Absenţii al lui Buzura – nota mea)”. Dar, observă prozatorul – „La noi, unde numai ignoranţa poate atinge vârful neruşinării, se uită că totuşi un scriitor, Soljeniţîn, a luptat singur cu un imperiu şi n-a pierdut”. De ce n-a pierdut? În primul rând pentru că el a dispus de o putere de care alţi disidenţi din Est nu s-au învrednicit: opera. Or, Buzura tocmai asta a înţeles: să lupte prin operă, prin scrisul său. Citându-l pe regizorul polonez Wajda, care credea că „a meritat efortul atât de mare depus în realizarea de filme şi scrierea de cărţi „într-un regim de teroare, Buzura întăreşte spunând: „libertatea şi adevărul afirmate cu atâta risc şi consecvenţă erau susţinute cu mijloacele artei, pentru că numai arta adevărată făcea credibil mesajul, nu-l banaliza, făcea din el un adversar – cel mai redutabil”. Este convingerea unui prozator de mare forţă care şi-a descoperit vocaţia relativ târziu, după o experienţă existenţială şi intelectuală ce i-a permis o matură autoanaliză şi i-a oferit o platformă solidă de abordare a genului burghez, proteic, care este romanul. Mama îşi vedea fiul doctor veterinar, tatăl l-ar fi dorit preot: „În cele din urmă am optat pentru medicină umană, dar fără a simţi o aplecare specială pentru această profesiune. Înainte de a urma cursurile facultăţii practicasem o sumedenie de îndeletniciri. Am fost ajutor de artificier într-o mină, educator la o şcoală profesională minieră, tăietor de lemne, funcţionar la starea civilă, muncitor la circul Krateyl, salariat al direcţiei regionale de statistică, suplinitor la o catedră de tehnologia materialelor, inspector al pieţii de alimente din Baia Mare. Literatura a însemnat în viaţa mea o pasiune târzie. Am descoperit-o pe când eram student la Medicină. A fost un fel de obsesie de care trebuia să mă eliberez”.
Buzura a cunoscut viaţa într-un mod dramatic de foarte tânăr, a cunoscut poporul, toate mediile sociale, între care cel al tinerilor din minele şi fabricile „epocii de aur”, care locuiau în cămine sordide, se refugiau în alcool sau sex, dar erau de o generozitate, de o omenie şi capacitate de sacrificiu extraordinare...

Un Augustin Buzura în criză de subiecte era de neimaginat. El şi-ar fi putut însuşi o mărturisire a unui confrate al său, mare prozator hispanoamerican: „Dacă romanul ar dispărea, aş scrie un roman despre dispariţia romanului!”