Balerina Ileana Iliescu: „Orice balerină îşi doreşte să joace «Lacul lebedelor»”

Împătimită a dansului, cum se autodescrie, Luli, aşa cum îi spun prietenii apropiaţi, fosta prim-balerină a Operei Naţionale din Bucureşti, a debutat cu spectacolul „Lacul lebedelor” în dublul rol Odette – Odile, rol pe care l-a interpretat de 400 de ori pe scene din toată ţara. Acum, revine în acelaşi spectacol pe scena Operei Naţionale din Iaşi în „rolul“ de coregraf.

 

Pe lângă rolurile în opere precum „Călăreţul de aramă”, „Giselle”, „Carmen”, „Romeo şi Julieta”, „Don Quijote”, „Floarea de piatră” sau „Frumoasa din pădurea adormită”, balerina Ileana Iliescu a jucat şi în filme ca „Veronica se întoarce” (1973), „Pruncul, petrolul şi ardelenii” (1981), „Praful şi aurul scenei” (2002) şi în documentarul „Amintiri din anii de aur ai baletului românesc”.
În vara anului 1964 a primit titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române, „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”.

- Aţi fost prim-balerină a Operei Naţionale Române din Bucureşti. În ce împrejurări aţi început colaborarea cu Opera ieşeană?
- Beatrice Rancea m-a invitat la un spectacol de operă, La Traviata, iar eu i-am arătat un DVD cu spectacolul „Seara vieneză” pe care l-am făcut cu Opera din Bucureşti şi cu Opera din Cluj, vreo 7 ani, în fiecare octombrie – noiembrie. Ea a văzut DVD-ul ăsta şi mi-a propus să-l face de anul nou, dar nu mai aveam când, că eram deja în decembrie. Am lucrat cu baletul un an. Dansatorii au început să simtă spiritul ăsta spaniol şi i-am propus să facă cu ei „Don Quijote”. Aşa am ajuns la „Lacul lebedelor”. Nu e uşor. E multă coregrafie şi a fost greu pentru că noi am luat şi copiii de la şcoală, fiindcă nu aveau echipa completă. Erau zile în care nu puteai să continui repetiţiile pentru că mulţi din ei aveau de învăţat pentru şcoală.

- Cum a fost experienţa de a juca la Teatrul Bolşoi din Moscova?
-Extraordinară! Invitaţia a fost făcută prin facultate, că atunci aşa o făceau: ministerele culturii - român şi cel rus. Ei făceau invitaţiile astea destul de des, iar eu am profitat la începutul carierei de maeştrii lor, care veneau şi montau nişte spectacole extraordinare la Opera din Bucureşti! Am intrat în dansul şi repertoriul clasic universal şi asta ne-a ajutat. Fiind o companie de marcă am început să circulăm, mai ales că maestrul Oleg Danovski, coregraful nostru principal, era coregraful naţiunii.

- Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce preocupări aveaţi?
- M-am născut la Sighişoara, în 1937. La trei ani am plecat cu părinţii la Braşov. Pe atunci, toate mamele îşi duceau fetiţele la şcoala de balet. Pe la vârsta de 8 ani, m-a dus şi pe mine mama, dar eu nu am fost atrasă la început. În familii, câteodată, părinţii le zic fetiţelor „hai, dansează puţin pentru musafiri!”. Nu, eu nu am făcut chestia asta niciodată. Eu nici nu dansam prin casă, dar pofta vine mâncând. În '49 s-a înfiinţat prima şcoală de coregrafie de stat din România, la Bucureşti. Părinţii mei n-au stat o secundă să se gândească dacă să mă urmeze sau nu. Ne-am făcut toţi bagajele şi am plecat la Bucureşti şi acolo am absolvit şcoala aceasta, după care am intrat în Operă. Nu a fost aşa o pasiune, dar a venit cu timpul, iar toate sacrificiile pe care le-am făcut, le-am făcut din dragoste de meserie. Mama m-a încurajat pe toată perioada şcolii. Sunt momente când invidia celorlalţi te debusolează, dar ea m-a sprijinit să continui, să fiu mare.

- Ştiu că aveţi şi o mare pasiune pentru maşini!
- Am schimbat vreo 14 maşini. Prima maşina a fost un Fiat despre care proprietarul spunea că e nouă, dar ea avea vreo 20 şi ceva de ani. Maşina pe care o am acum stă mai mult în faţa casei. Unii se bat pe ea „când vreţi s-o vindeţi, mi-o vindeţi mie”. Poate o să aibă o valoare mare peste ani. Poate o las prin testament cuiva.

- În ce credeţi cel mai mult?
- Dumnezeu este unul. Fiecare îl vede diferit. Încerc să mă comport ca un om credincios, pentru că am avut ocazia să văd oameni care intră în biserică, se închină la icoane, fac mătănii, dar când ies nu mai sunt deloc aşa. Nu L-aş putea renega pe Dumnezeu. Sunt persoane cărora le-au murit copii de mici, au suferit mult şi s-au îndepărtat de religie. Am mai discutat şi eu cu preoţi, iar ei spuneau că Dumnezeu îi încearcă să vadă dacă la dureri aşa mari mai cred în El sau nu. Credinţa ori e până la capăt, ori nu mai e. Eu cred în destin...

- Vă văd o doamnă modestă şi puternică. Cum vă descrieţi dumneavoastră?
- Modestă sunt. Poate prea exagerat uneori. Eu nu am fost niciodată mulţumită de un spectacol la superlativ, să zic „am jucat astă seară extraordinar”. Nu. Întotdeauna îmi găseam câte un mic defect, totdeauna voiam mai mult şi aveam momente când veneau la cabină oamenii din public şi mă felicitau, îmi făceau complimente, iar eu parcă mă jenam să le primesc. Era o chestie foarte ciudată, pentru că uneori publicul percepea un spectacol, care mie mi se părea că nu a fost cel mai bun, ca fiind extraordinar.

- Aveţi vreun regret?
- Am renunţat la familie, am renunţat la un copil, am renunţat la tot. Aşa, o maniacă a dansului cum am fost eu. Am colege care au avut copii, dar mie îmi era greu să mă opresc din ritmul în care intrasem. Acum regret că nu am un copil. Am lucrat foarte mult în Academii de dans cu foarte mulţi copii, dar toţi erau la lecţii şi apoi plecau acasă. Pe stradă mă uit în toate cărucioarele şi poate şi copiii simt când o persoană îi iubeşte... râd, întind mânuţele, e o chestie reciprocă, de tandreţe.

 

După ce a lipsit timp de 14 ani de pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, spectacolul „Lacul lebedelor” revine în această stagiune, purtând amprenta coregrafică a Ilenei Iliescu.

A consemnat Larisa LAZĂR