Calul Alb pe câmpul cu amintiri

În „Flori de gând” (Editura Timpul, 2017), a noua sa carte de versuri, Florentin Dumitrache scrie, într-o sensibilă lirică de notaţie, o cronică a vieţii, adunând amintiri, gânduri „cu-ntoarceri în trecut”, sentimente, stări, repere biografice; între acestea, satul copilăriei, al „clipelor dintâi”, într-un halou al rechemării vremurilor de altădată, într-un orizont al departelui de departe, „spre undeva, spre undeva”, cum scrie Florentin Dumitrache în poemul Drumul întoarcerii, marcând ceea ce Mircea Eliade numea eterna reîntoarcere la vârsta de aur a fiinţei: „Printre-amintiri rămase din timpuri/ Te văd răsărind floare de vis/ Copilărie, născută în câmpuri/ De trai nedescris./ Te caut copilărie/ În blândă căldură din casă,/ Când mama cu vocea-i zglobie/Mă-ndemna să mănânc ce-i pe masă./ Te caut copilărie/ În mustul ierbii, mătasă,/ În chiotul toamnei din vie,/ În jarul fierbinte din casă./ Te caut acum copilărie/ În visul de toamnă târzie” (Te caut copilărie).

Flori de gând circumscrie o poezie a crepusculului, a amurgului, unde se spune povestea din durata vieţii, „din timp spre răstimp”; e vremea marginilor, a „cântecului trist pe alei” şi iubirii de ieri, departe de secunda pasiunilor devastatoare: în amurg, după ce va fi trecut „prin furtunile vieţii”, în „lucirile de amintiri” ale unei toamne târzii, răvăşită de strigătul ascuţit al cocorilor în anotimpul plecării, ca în această scrisoare către iubita de totdeauna; „lasă frunza să-ţi acopere chipul,/ să-ţi răcorească sufletul/ trecut prin furtunile vieţii,/ lasă floarea să-ţi sărute buzele/ şi să-ţi admire parfumul iubirii,/ lasă fructul să se pârguie,/ ca apoi să simţim gustul său plăcut/ zi de zi,/ lasă mugurul/ să încolţească mereu în inima ta/ fructul plăcut al dragostei noastre” (Iubito,): tot elanul vital şi bucuria clipei sunt (re)descoperite acum în „stropul de amintire”. Suntem departe de lirica surpării şi apocalipsei din paradigma expresionistă; poezia lui Florentin Dumitrache e, mai degrabă, o alunecare calmă, împăcată, spre netimpul lumii de dincolo, păstrând încă iluzia clocotului vieţii în galopul Calului Alb, numit într-un poem şi Marele Alb - o fantasmă a timpului (pe)trecut şi o metaforă a căutării tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte: „Calul meu Alb răsare în gând,/ În gândul trecut, amintire/ Călărind pe el surâzând/ Peste câmpul de timp, fericire./ În şeaua-i de lumină candidă, caldă/ Mă simt un hoinar trubadur,/ Călător printre spaţii ce inima-şi scaldă/ În trecutul şi prezentul contur./ În drumu-i cel lung Calul Alb se adapă/ Cu vise, speranţe şi crez,/ Aleargă galop spre-o linişte-n pleoapă/ Simţită-n al timpului miez./ Calul meu Alb nu se-opreşte din drum,/ Străbate năvalnic lumină şi fum” (Calul meu Alb).

Florentin Dumitrache scrie în Flori de gând despre vremea omului, în marginea distincţiei eminesciene între timp şi vreme: e timpul călătorit, al peregrinului, figura tutelară a poemelor cărţii. Peregrinul,filare se identifică, uneori, în chipul fără contur al sihastrului, „adulmecă” potecile necunoscute, fără întoarcere, din zariştea ghicită de după zările văzute: „Ieri am fost mugur de timp/ Născut din tulpină de viaţă,/ Crescut printre dealuri şi câmp/ În zi de lumină şi soare în faţă./ Azi sunt printre lumi trecător,/ Cu pasul agale sau alergat,/ Mă-ndrept înspre-o ţară de dor/ Plutind pe un gând de înalt./ Mâine voi fi plecat înspre zări/ De taină şi trăiri neştiute,/ De ziua de ieri şi de azi întrebări/ Despre clipe de vis acuma pierdute./ Trăire de timp ieri, azi şi doar mâine,/ După «apoi» de noi ce rămâne?” (După „apoi”). Tot un peregrin e şi menestrelul, trubadurul unor gânduri-cântece întoarse în trecut, pe ţărmul, azi visat doar, al mării: „Mă simt departe de mal,/ Înot printre gânduri şi gânduri,/ Plutesc printre val şi iar val,/ M-apropii de el rânduri, rânduri./ Nisipul îl simt acum sub picioare,/ E cald, e cald şi plăcut/ Marea mea, întinată splendoare/ E gândul trăit în trecut./ Privesc ţărmul proaspăt visat,/ Din valuri ajuns până la el,/ E drumul în viaţă umblat/ În cânt de-adevăr, menestrel./ Mă aflu pe-ntinderi de mal,/ Doar gândul e-ntors în aval” (Înot printre gânduri).

În numeroase poeme din Flori de gând, materia lirică se structurează în jurul unei interogaţii active adresate lumii şi sinelui; texte precum În clipele mele, Dizertaţie, Dilemă, Tăceri de spini, E înmiresmat gândul, Clipa liniştii de seară, Petale calde, În lacrimi de gând, Simt acum…, Nostalgie de iarnă, Flori de uitare, Toamnă, plângând…, Tu, toamnă, Visele curg, fiinţa se adună în semnul de întrebare al neliniştii vremii de dincolo de vreme şi a drumului cu un capăt în „clipe de odinioară”, iar cu celălalt într-un început care stă să înceapă după scurgerea nisipului din clepsidra vieţii: „Unde sunteţi clipe de odinioară/ Coborâte-n ploi, ploi de primăvară?/ Unde sunteţi voi clipe-amintiri/ Coborâte-n noi, în cânt şi iubiri?/ S-a scurs peste ele timp înmiresmat,/ Petale de dor, iubire, păcat,/ Nopţi şi zile calde, păsări călătoare,/ În clepsidra vieţii nisip în mişcare./ Peste câmpul timp acum e uitare,/ Sau răsare clipa a înlăcrimare?/ S-aşterne pe gânduri praf de timp trecut,/ Sau e doar himeră şi nu început?/ Unde sunteţi clipe coborâte-n ploi?/ Vă vreau iar cu mine, vă vreau înapoi” (Unde sunteţi clipe?). Iar noul început e (re)găsit chiar în liniştea fremătândă a scurgerii nisipului din clepsidră, în împăcarea cu lumea şi cu sine, dar, mai ales, în lumina Învierii în care coboară chipul Domnului de după Jertfa Sa, ca în această Rugă: „Adă-ne, Doamne, cântul din trăiri profunde/ Când lumina blândă peste noi coboară,/ Ca în suflet ruga Lui să o asculte/ Și simţirea noastră şi topita ceară./ Din Înalturi visul de a fi există/ Nu doar pe pământ, ci şi-n trup ceresc,/ Adă-ne, Doamne, clipa când din jale tristă/ Chipul Său trăieşte peste noi firesc./ Coborând din ceruri peste noi coboară/ Lumina-Învierii din sufletul Său/ Și în inimi calde cântul ne-mpresoară/ Jertfă pentru Dânsul în gânduri mereu./ Adă-ne, Doamne, cântul din trăiri profunde/ Dragostea de El n-o putem ascunde”. Poemul e singular în sumarul cărţii pentru că, iată, Florentin Dumitrache nu scrie în Flori de gând ceea ce se cheamă o lirică religioasă; e, mai degrabă, o poezie care creşte din religia iubirii pe care Iisus a arătat-o oamenilor pentru a se mântui de frica întunericului şi de neliniştea tărâmului de dincolo.