Caragiale în posteritate

Au trecut 105 de la moartea lui Caragiale. Un critic din generaţia celui ce semnează aceste rânduri îl caracteriza cu sintagma: grecul nostru naţional. Dintr-un alt punct de vedere, Nicolae Manolescu scrie în „Istoria critică a literaturii române”, referindu-se la „O scrisoare pierdută”: „Expresivitatea este aşa de puternică încât asurzeşte mesajul”. Şi totuşi, mesajul e, şi el, extrem de puternic şi de (mereu) nou. Tocmai impactul în conştiinţa noastră face ca eroii lui Caragiale să fie evocaţi şi invocaţi cu voluptate pentru a ridiculiza, astăzi poate mai mult ca altădată, adunătura de demagogi, agramaţi, lătrăi, sâsâiţi, parveniţi, corupţi. Pe de altă parte, a-l reduce pe Caragiale la atât e de neconceput. Actualizările, localizările, identificările excesive, facile – inclusiv în transpuneri filmografice – denaturează opera lui Caragiale. Rezultă un Caragiale contra Caragiale. Un fel de Caragiale pentru uzul şi abuzul unora… În orice caz, pentru uzul unor regizori sau actori, care ar trebui să ştie că ei, regizorii şi actorii, şi toţi cei ce concură la un spectacol de teatru, inclusiv spectatorii, sunt în slujba lui Caragiale. Şi nu Caragiale în slujba lor. Pe la începutul anilor 2000 într-o anchetă a revistei „Apostrof”, dar şi într-un amplu interviu pe care l-am publicat în volumul „Paralele inegale”, la Editura Polirom, în 2003, criticul, comparatistul şi reputatul balcanolog Mircea Muthu observa că se impune „recontextualizarea lui Caragiale din mai multe unghiuri”. În opinia lui Mircea Muthu, scriitorul total care este Caragiale „a fost pur şi simplu sufocat de dramaturgul Caragiale, de multiplele înscenări ale pieselor lui..., unele groteşti. Aici pot să adaug, din păcate, şi filmografia”. Exemplul la care se referea interlocutorul meu era „De ce bat clopotele, Mitică?”, pe care îl consideră o denaturare, chiar o trădare a lui Caragiale. Cercetător şi analist profund al spiritualităţii acestei părţi de Europă, al spiritualităţii balcanice, căreia i-a consacrat ample şi aprofundate studii, profesorul clujean atrăgea, între altele, atenţia asupra modului cum este văzută de unii regizori mahalaua, aceştia ignorând sau pur şi simplu necunoscând că mahalaua, cuvânt de origine turcă, care înseamnă cartier, cartier mărginaş, „constituia – şi la noi, ca în tot arealul sud-estic – un spaţiu în care frontierele culturale erau permeabilizate, un spaţiu socio-cultural extrem de fertil. Mahalaua românească a dat valori remarcabile, estetic vorbind, valori unice în spaţiul estic”.
Notez că nu e lipsit de semnificaţie că cel ce face asemenea observaţii este ardelean, încât e de luat în considerare acest fapt cu atât mai mult cu cât reputatul balcanolog declară: „Nu mă recunosc în personajele lui Caragiale”, un scriitor pe care, de altfel, mărturiseşte că l-a îndrăgit şi chiar a interpretat pe scenă, ca student, „Scrisoarea pierdută”, spectacol „cu care am colindat toată ţara timp de patru ani”. În esenţă, istoricul culturii şi criticul pledează pentru considerarea şi restituirea lui Caragiale în totalitatea operei sale. În opinia lui Mircea Muthu, la Caragiale n-ar exista tragic. „S-ar putea să nu am dreptate” – admitea totuşi în dialogul amintit interlocutorul meu. În ce mă priveşte, nu sunt singurul care nu le dă dreptate celor ce neagă dimensiunea tragică a operei lui Caragiale.

Mai incitante şi nu o dată mai revelatoare decât exegezele criticilor, ale regizorilor sunt observaţiile scriitorilor. Într-un volum de eseuri intitulat „Puşca lui Caragiale”, Dumitru Radu Popescu, prozator de mare forţă, dramaturg şi comentator al fenomenului teatral, cu o operă a cărei dimensiune tragică este de necontestat, scrie despre rolul şi semnificaţia puştii la Caragiale şi la Cehov. Un obiect tragic sau cel puţin potenţial tragic la autorul „Pescăruşului” şi comic la contemporanul său român: „Spre deosebire de personajele lui Anton Pavlovici, care mai au puterea de a apăsa pe trăgaci, fiinţa eroilor lui nenea Iancu, asaltată, terorizată de posibilul eşec al amantlâcului bonom, plânge şi suspină… Asta e arma supremă: plânsul şi suspinul, vorba înlăcrimată! Sinucideri şi crime izvorâte din amor?! Bâlciul social-politic acaparează toate energiile protagoniştilor din «O scrisoare pierdută» şi nu mai lasă decât Joiţicăi bucuria de a plânge uşor îngrozită de pocinoagele ce le-ar putea aduce scrisoarea pierdută…”. În piesele lui Caragiale nu sunt „apucături şi purtări apocaliptice”. De ce? „Pentru că I. L. Caragiale este un sentimental şi personajele sale nu sunt stăpânite de adierile absolutului, de spectrele şi fantasmele morţii, precum cele ieşite din pana Englezului!... Fantoma bătrânului Hamlet vine din tărâmul de dincolo, vrăjitoarele lui Macbeth se ivesc şi cresc venind din imperiul de pucioasă şi fum... Zoe Trahanache creşte şi înfloreşte din ea însăşi, plânge şi râde fără să se simtă condamnată la libertatea de a-şi trage un glonţ în cap, sau de a-i umple altuia capul şi mădularele cu alice! Doamne fereşte! Conul Zaharia nu are puşcă! El nu-şi apără onoarea de familist cu arma, ci cu frumuseţea tânără şi jucăuşă a soţiei sale”. La Caragiale, mai observă Dumitru Radu Popescu, puştile pot să bubuie numai ca să amplifice bucuria. Dar nici atunci, întrucât conflictele se rezolvă, se sfârşesc fericit: prin pupături în „paradisul în formă de piaţă” şi prin cântecul fanfarei în „grădina lui Trahanache”. Iar Nenea Iancu, adaug eu, sentimentalul Nenea Iancu, privindu-i, zice satisfăcut: uită-te, mă, la ei, nu-i aşa că sunt drăguţi?!

Surprinzătoare sunt tipologiile şi filiaţiile pe care le sugerează Dumitru Radu Popescu. Agamiţă Dandanache este „umbra decrepită a lui Agamemnon” (personajul homeric), Trahanache – „reversul mălăieţ şi umbra posomorâtă a lui Socrate”, Becherul, fără nume, precum ciobanul mioritic - „personaj olimpian. Aproape un zeu de Dâmboviţa!”.

Dumitru Radu Popescu dă impresia că se joacă cu planurile, cu secolele, dar şi cu unghiurile, ca un tenisman ori ca un privitor experimentat într-o expoziţie de tablouri sau de sculpturi. Dar jocul său imaginar are sens. Din antichitatea greacă sare cu uşurinţă în epoca lui Caragiale, iar de aici în secolul XX şi mai ales în cel în care ne aflăm: „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie cică ar fi avut marii ei profitori, care, peste ani, prin nepoţii lor, au desăvârşit Marea Revoluţie Capitalistă, care a avut marii ei profitori… Cineva, persoană importantă, becher, întreabă dacă e adevărat că democraţia de dincoace de bătrânii greci există doar în imaginaţia bogată a celor cu teşchereaua asudată de carboave... Dar cine e becherul, cum îl cheamă pe dânsul, nu se ştie şi nu se va afla niciodată”.

De ce Caragiale nu şi-a botezat becherul? Iată o întrebare la care nici măcar abila Coană Joiţica sau omnipotentul Tipătescu n-ar putea răspunde.