Carti periculoase. Plus un PS despre Andreea Marin Banica
Dimensiune font:
Am sustinut recent ultimele doua ateliere dintr-o serie de peste 40 de intalniri, parte a unui program national despre literatura pentru copii si tineri si in special despre genul fantasy. Intr-unul dintre ateliere m-am intalnit cu elevi de gimnaziu (din clasele VI, VII si VIII la Scoala Nr 175), in celalalt cu elevi de liceu (din clasele IX si X la Colegiul National Spiru Haret). Ambele grupuri au ridicat o obiectie identica, ce m-a luat de fiecare data prin surprindere: literatura si in special literatura fantasy poate fi, pentru copii si tineri, periculoasa!
De obicei, seria Harry Potter e dispretuita pentru ca e considerata, de parinti si de profesorii de limba romana, superficiala, neserioasa, cu alte cuvinte o pierdere de timp. Rowling e asadar un fel de Sandra Brown a literaturii pentru copii. Conceptul de „young adult literature”, literatura pentru „tineri adulti”, m-am straduit sa-l definesc pentru a arata ca o serie intreaga de carti nu sunt, totusi, chiar pentru copii, ca nivelul asteptarilor e ceva mai inalt, insa aceasta e alta poveste. Exista doua iesiri din impasul prejudecatilor: fie incerci sa explici ca Harry Potter nu e tocmai o carte rea, ca povestea e bine scrisa si captivanta, ca se vede cu ochiul liber cum scriitoarea creste de la un volum la altul, ca adolescentii sunt prinsi de fapt de romanul formarii unui personaj, de evolutia unui pusti obisnuit, plin de hibe si slabiciuni, la ani-lumina distanta de tipul supereroului, ca fiecare volum transmite o serie de valori morale, ca dincolo de baghete magice si de cuvinte latinesti stalciate e in fond vorba despre prietenie, devotament, onestitate, ca universalitatea personajelor si a situatiilor, in care se recunosc toti pustii de pe mapamond, e un fapt meritoriu s.a.m.d.
Pe de alta parte, in cazul unui auditoriu cu prejudecati grave, poti aplica solutia lasa, explici ca Harry Potter e de fapt doar un school novel cu glazura fantasy si incerci sa recastigi terenul la Lord of the Rings, unde poti scoate la inaintare filosofia, filologia, cocktailul mitologic, limbile inventate, backgroundul academic al lui Tolkien si alte preambalate care dau bine. Tactica e, in orice caz, sa aduci auditoriul in zonele „prietenoase”, aproape de literatura „mare” sau, cel putin, de manual, si de acolo sa construiesti un capat de pod catre literatura fantasy. De multe ori copiii citesc pe sub banci aceste carti cu un anumit sentiment de vinovatie, lasandu-se influentati de prejudecatile parintilor si ale profesorilor.
Insa de aceasta data mi s-a spus, literal: literatura fantasy si in special seria Harry Potter ar trebui evitata pentru ca „este periculoasa”. „In ce sens credeti ca e periculoasa?”, am intrebat eu. „Va abate atentia de la alte lecturi, va pierdeti timpul cu lucruri neserioase?” Ma asteptam la un raspuns pe aceasta linie si aveam pledoaria pregatita. „Nu, e periculoasa pentru copii”, mi-a raspuns un baiat cu mutra serioasa, din grupul de gimnaziu. „Copiii ar putea crede ca unele lucruri de acolo sunt adevarate si ar putea incerca sa faca si ei ca-n carte”.
Tocmai imi racisem vreun sfert de ceas gura sa le explic ce este univers fantasy, ca acest tip de literatura construieste o realitate suprapusa lumii reale, in care functioneaza reguli deosebite si unde supranaturalul devine, in logica acestor reguli noi, natural. Ca prezenta fantomelor, spre exemplu, poate fi o stare de fapt obisnuita, caz in care nimeni nu se va speria de ele; dimpotriva, locuitorii acelei lumi le vor trata ca pe un lucru obisnuit. Ca acele reguli actioneaza, totusi, doar pe durata povestii, iar un univers fantasy exista numai in masura in care suntem dispusi sa-i acceptam stranietatea si numai atata timp cat citim cartea. Atunci cand inchidem romanul si iesim din poveste, revenim la regulile lumii obisnuite. Fantomele, vrajitorii si dragonii exista, asadar, numai in poveste si doar daca alegem sa credem in ele, atata timp cat citim povestea.
Si acum, zdrang: fantasy-ul e periculos deoarece copiii vor incerca sa zboare pe maturi. Sau sa sara de la etaj spunand Hocus-Pocus. Sau sa bage degetele-n priza, deoarece intr-un univers fantasy curentul electric oricum nu exista (fantasy-ul e, nu-i asa, prin definitie tehnofob, n-o sa vedeti stalpi de iluminat electrici in Feeria, le explicam eu, convins ca infig, precum Robin Hood, mesajul direct la tinta). Primul meu raspuns a fost, desigur, ironic. Am reactionat impulsiv, ce-i drept: n-am avut rabdarea s-o iau sistematic. Intr-un alt atelier pierdusem vreo 7-8 minute cu o fetita care continua sa sustina ca in Rusia s-au facut experimente care demonstreaza ca vrajile din Harry Potter chiar functioneaza. Oare ce reviste paranormale citesc copiii astia?! Si oare profesorii de romana, filosofie, religie nu stau deloc de vorba cu ei??
L-am luat, asadar, tare pe pusti: iti recomand sa nu citesti Amintiri din copilarie, deoarece acolo vei vedea cum un baiat se urca in pomi, fuge prin papusoi si e fugarit de caini, impinge un bolovan peste o casa in care se afla doua capre raioase si o face tandari, cu tot cu capre. Daca te vei simti indemnat sa faci si tu ca el? Cel mai bun lucru care ti s-ar putea intampla ar fi sa-ti scrantesti mana, cazand din copac. Nici Tom Sawyer nu-ti recomand sa citesti. Vei vedea acolo cum un alt baiat vopseste un gard. Vopselele pot fi toxice si au efecte cu totul neplacute daca se intampla sa intre in contact cu nasul si gura. Si sa nu te atingi cumva de Jules Verne. De la pamant la luna te-ar putea convinge ca prin spatiu se poate zbura intr-un proiectil de tun, si-apoi vai si amar de vei incerca o astfel de lansare de la tine de acasa!
M-am mirat insa cand au intervenit si alti pusti: „dar daca romanele astea ne invata totusi lucruri periculoase?”. M-am gandit ca fusesera, intr-un fel, prelucrati. Cine stie ce campanie ONG-ista venise cu cine stie ce mesaj facut sa-i protejeze de relele lumii moderne, si iata-i cum au ajuns acum sa gandeasca! Prea aratau a secta convertita brusc la versete invatate pe dinafara. Asa ca am taiat-o direct prin nodul gordian: literatura, dragi copii, e fictiune, si Nica nu e Ion Creanga. Asa cum bine stiti. Sunt sigur ca stiti bine de tot asta, nu? Chiar si atunci cand pare adevarata, o poveste tot o minciuna este. E minciuna frumoasa a scriitorului sau, mai bine zis, este adevarul lui. E versiunea lui asupra realitatii. In ceea ce priveste Harry Potter, frumoasa minciuna e un lucru evident, cusut cu ata alba cum s-ar zice, deoarece distanta dintre ceea ce numiti voi „o lume imaginara” si realitatea pe care o cunoasteti e marisoara, mare, imensa. Insa aceeasi distanta exista si pentru „Amintirile” lui Creanga si pentru orice alta opera literara. E mai redusa, poate, in unele cazuri, insa ea e mereu acolo. Incercati sa va descrieti intr-o compunere clasa, priviti apoi in jur si veti sesiza diferenta. Cititi dupa aceea compunerea colegului si veti sesiza si mai abitir diferenta.
In literatura nu veti gasi niciodata „intamplari adevarate”, veti descoperi numai intamplari care incearca sa para adevarate. Nu confundati, asadar, fictiunea cu realitatea, orice v-ar spune orisicare televiziune, revista sau oracol. In Rusia NU s-au facut experimente de magie à la Harry Potter si, chiar daca s-au facut, ele NU arata ca oamenii pot zbura, in acest univers cel putin, pe cozi de maturi.
Kinderii ma privesc cu gurile cascate. Parca au alergat 10 terenuri de sport. Acum ii pun sa se relaxeze si ii iau la intrebari: dar daca o carte va zice sa bagati degetele in priza, voi chiar le bagati? (Rasete). Cu mintile voastre cand veti incepe sa ganditi? Luati, de pilda, Ucenicul vraciului, al lui Joseph Delaney. Credeti ca Thomas Ward ar fi supravietuit acelei nopti de incercare din casa bantuita daca n-ar fi gandit cu mintea lui? Ce credeti ca va invata o astfel de poveste: sa petreceti o noapte intr-o casa cu fantome sau sa va luptati cu propriile temeri si sa deveniti, prin puterea ratiunii, stapan peste ele? Paradoxal, oricat ar fi de neobisnuite decorurile, oricat de zbanghii ar fi baghetele vrajitorilor, fantasy-ul e unul dintre genurile cele mai rationale si mai logice care exista.
Nu stiu daca i-am convins. Poate i-am dezamagit. Poate ca, in clasa a saptea, isi doreau in secret ca vrajitorii sa se ascunda undeva, intr-un fald al lumii noastre, iar unii dintre ei se visau, cu siguranta, vrajitori. Ca sa cuceresti o fata o bagheta sclipitoare si o pelerina care te face invizibil pot fi extrem de utile. N-am vrut sa le stric povestea, ci doar sa le arat care e lectia cea mai importanta predata de John Gregory ucenicului sau, Thomas: sa deosebesti visul de trezire, fictiunea de realitate.
In grupul de liceeni am auzit cam aceeasi obiectie: cartile de acest fel sunt periculoase pentru ca ne dau exemple negative; n-am avut timp s-o combat temeinic deoarece altcineva mi-a spus ca magia, in fantasy, e un fel de religie. Cu cat cresc, cu atat copiii spun lucruri mai trasnite. Le-am marturisit, sincer, ca ideea asta nici n-am mai auzit-o, nici n-am mai gandit-o pana atunci. Tema pentru profesorii de religie, filosofie, logica, istorie si sport: explicati, teoretic si practic, diferenta dintre magie si religie. Incercati sa nu adormiti copiii cu flotari logice si cu sarituri la limba de lemn. Ca sa inteleaga trebuie sa-i tineti treji, foarte treji.
O alta ciudatenie, la Spiru Haret: cand le-am pomenit Ciresarii lui Constantin Chirita (fost best-seller al multor generatii & serie esentiala in traditia school novel-ului romanesc) au izbucnit cu totii in ras: ha, ha, ha, suntem prea mari pentru asa ceva! Desigur, n-au reactionat deloc asa cand am adus vorba de Harry Potter; dupa discutia despre magie si religie, au inceput chiar sa caute, meticulosi, semnele unei religii inventate in romanul lui Rowling.
P. S.: Fara nici o legatura, aflu, ca stire de ultima ora, ca Andreea Marin Banica a donat, la lansarea unui roman al Doinei Rusti, bani unei fetite care a inspirat „povestea reala” a cartii. „Un roman schimba vieti (la propriu)” se intituleaza comunicatul de presa. Apreciez valoarea de PR a stirii si reactia prompta a departamenului de promovare al editurii, care a impachetat-o frumos, pentru a vinde romanul/crea buzz in jurul acestuia. Rumoarea survine in special prin interventia providentiala a Zanei Surprizelor, care, in exercitiul functiunii, doneaza banii obtinuti dintr-un proces de calomnie.
Desi acest tip de PR poate ajuta cartii, pe termen scurt, nu cred ca el poate ajuta, totusi, literaturii. O carte nu trebuie sa schimbe vieti, nu e menita sa atraga donatii umanitare si sa ajute „personajele” sale in viata reala. Aceasta deoarece o fictiune literara nu e o emisiune tv cu surprize nici un buletin cu stirile de la ora cinci. Un roman trebuie sa ridice datele unui destin la un nivel exemplar si sa invite cititorul la reflectie, despre natura umana. De asemenea, un roman poate sa faca multe alte lucruri: sa starneasca rasul, sa emotioneze, sa binedispuna sau, dimpotriva, sa intristeze. Poate, asa cum spun elevii din clasa a sasea, sa educe, sa informeze, sa dezvolte vocabularul cititorilor. Le poate dezvolta si altceva, mai putin cuantificabil prin testele grila ce masoara impactul pedagogic: un simt in plus, un alt mod, mai patrunzator si mai amplu, de a vedea realitatea. Si, desigur, exista o alta experienta specifica literaturii, la confluenta dintre dorinta, indragostire si uimire, pe care Ingarden o numeste „traire estetica”. Desi este prima scanteie electrica la contactul dintre mintea unui cititor si o carte buna si desi reprezinta o constata ce va insoti cititorul din placere in lungul drum catre descoperirea cititorului de performanta, scoala nu spune mai nimic despre aceasta traire.
Chiar daca nu am citit Lizoanca la 11 ani, „inspirat dintr-un fapt real”, sunt convins ca cel mai recent roman al Doinei Rusti reuseste sa faca intr-o masura mai mica sau mai mare toate aceste lucruri – de la invitatia la reflectie la elevarea trairii estetice. Lizoanca din roman nu are insa legatura cu fetita din realitate si, asa cum arata in diverse interviuri chiar Doinea Rusti, cazul mediatizat in tabloide s-a aflat doar undeva, la pornire. Povestea pe care o veti citi (si pe care o voi citi) acolo nu este cea a fetitei din Popeni, care „a umplut satul de Sifilis”. „Sunt toate faptele reale, dar acesta este adevarul meu”, spune Doina Rusti; „am facut o fictiune”, insista ea. Nu stiu cum va ajuta acestui adevar si acestei fictiuni ambalajul roz cu gestul de PR al Andreei Marin Banica.
Tabloidele s-au intrecut, desigur, in ultimele zile sa titreze: „Andreea Marin Banica doneaza banii de la Star”. „Am deschis ziarul si-am citit o fraza care mi-a facut gaura in creier: o prostituata de 11 ani a umplut un sat intreg de sifilis”, spune zana. Ma intreb ce i s-ar fi intamplat daca ar fi deschis si ar fi citit de la o coperta la alta si romanul Doinei Rusti.
Sursa: http://revistacultura.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau