Caut un motiv să nu mă sinucid

 Poezia Gabrielei Chiran din „Bruiajul frunzei de cireş” (Editura Timpul, 2014) e departe de paradigma aşa-zisei poezii „feminine” în care nu puţini şi chiar importanţi critici literari au văzut, de-a lungul timpului, un fel specific de a scrie şi, mai ales, de a simţi un raport cu realul şi cu fiinţa interioară în expresia suavităţii, diafanului, inocenţei, trăirilor romanţioase, albului nemaculat, înfăţişărilor angelice şi zborului planat deasupra pajiştilor înflorite, în sunet de liră, harpă şi nai; a trebuit să vină experimentele lirice ale (post)modernităţii pentru ca, începând cu Sylvia Plath, această perspectivă să se schimbe radical.

Prima reprezentare lirică, s-a spus, în literatura „feminină” este căutarea spaţiului securizant, protector, a cochiliei unde nu are loc decât erosul departe de asprele atingeri ale realului; primul semnal pe care îl dă poezia Gabrielei Chiran în „Bruiajul frunzei de cireş” e părăsirea acestui spaţiu în toate ipostazierile sale (cercul, vizuina, mitul, secunda, veşmântul protector al semnului, visul-visarea, oglinda, armura etc.): „cum cercul/ şi-a închis o poartă/ spre a-mi deschide/ alte-o mie/ cum a pierit deodată lumea/ şi am rămas - doar eu,/ cea vie/ cum am citit,/ în clipă,/ cartea alunecării inerente/ dintr-o iluzie într-alta/ în ape line sau torente/ cum am sărit din centrul lumii/ pe-acoperişul nezidit/ cum m-am făcut deodată bine/ desferecându-mă/ din mit/ cum umbrele s-au şters/ absente cum absentează tot ce nu-i/ cum am lăsat veşmântul - semnul/ ca să îmbrac puterea lui” („cum cercul”).

Gabriela Chiran lasă veşmântul ficţionarului, părăseşte iluzia, minciuna spaţiului securizant, adică, iese din mitul protector şi din învelişul sigur al semnificantului (semnului) pentru a descoperi altceva, puterea semnificatului: primul poem al volumului nu e un program, o „artă poetică”; e un fel de regulament de ordine interioară al unei vieţi care se vrea trăită ca viaţă: tot ceea ce e conform normei, romantic şi romanţios e bruiat, e tulbure, croiala veche se descoase: „nu mai încap întreagă în secundă/ mi-e strâmtă ca o haină de copii/ afară mi-a rămas şi mâna dreaptă/ şi stânga tulburei melancolii/ vrând să dezbrac aroma de-astă vară/ mă răsucesc în plasă cad pe spate/ mă gâtuie fularul şi eşarfa/ mă-mpiedică fermoarele blocate/ oglinda vede invers şi respinge/ nu-mi stă nici croiul ce masca greşeala/ nici gulerul de carnaval cu ţinte/ nici nada descusutul potriveala/ clipa/ trebuie s-o modific/ să păstrez măsura/ să-ncap cu duhul ce-a străpuns armura” (nepotrivire).

E o revoltă, un discurs liric radicalizat împotriva ochiului „fabricat, cusut”, a privirii care patinează pe deasupra lucrurilor, cu intuiţia superbiei teritoriilor pe care le poate descoperi doar „ochiul nevăzut”, vederea, cu ochiul înfometat de întuneric, cum se spune în poemul numai orb sau de ochiul care ţinteşte un „posac şi negru felinar” (şareta), purtător al „visului rău” sau de un ochi „răsunător” sau de un „ochi prezent altundeva” sau de „ochiul rece” care priveşte fiinţa pentru a o elimina (salvare); trecerea din privirea spaţiului securizant în vederea întinderilor nesigure din afara lui e a unei fiinţe într-o continuă surpare, până la gândul abdicării din farsa existenţei - „scormonesc în toate/ caut/ un motiv să nu mă sinucid”, se spune în poemul „caut un motiv” -, sedusă, în fond, de o altă ficţiune - esenţa vieţuirii pline, se spune în, iată, „pe malul râului bahlui” -, năruită, în fapt, de visul rău al vârstei de fier: cochilia spaţiului securizant e, constată Gabriela Chiran, o altă ipostază, din alt timp, a vieţii trăite ca viaţă: spaţii concentraţionare, fiecare cu temnicerii repartizaţi conform regulamentului de ordine interioară: „dusă pe viclene coridoare/ delicat împinsă/ în capcana logicii perfecte/ a minciunii/ - orizontul i se-nchide/ i se iau vederea gândul/ pumnii/ pe auz îi pun zăvoare/ blânde chei/ şi în puşcăria unui glas frumos învaţă/ ode să dedice/ adevărului/ în verigi catifelate-încătuşându-l/ şi în ceaţă/ condamnată la dreptatea ei/ ferecată într-un fals surâs/ parfumată/ anesteziată/ creşterea oprindu-i-se brusc/ refuzându-i-se nemurirea/ - deocamdată/ litera citindu-i-o pe dos/ elegant şi-ascunde gardianul/ mersul şchiopătat şi ochiul scos” („inocența”) .

Dincolo de câteva poeme „pedagogice”, care puteau lipsi, de fapt, adunând alte sfaturi pentru Delfin („ceasornicul”, „tot mai aproape”, „amăgire”, „perfidul”), lirica Gabrielei Chiran pivotează în jurul unei cromatici care, şi ea, e a surpării: vânăt şi galben, culori ale putrezirii în caut un motiv, mov, verdele unui pantof „anume lăsat în vitrina-sicriu”, care nu e al vieţii, al sevei, ci al morţii („trece prin verdele acesta nelegitim/ o legănare ca de râu secat/ o stingere de lună în derivă/ pasul unui delfin/ încarcerat/ trece prin verdele acesta o pădure/ şi-un glonţ deplin/ însingurat” - verde), în vreme ce albastrul e culoarea primă, cu retragerea nu în mineral, în moarte, ci în origine, ca pentru o nouă geneză: „albastrul dă,/ înapoi,/ în alb/ cu câţiva paşi mai jos/ lumina înserează/ verdele se reduce la verzui/ ochiul se face lacrimă sau rază/ liniştea dă, înapoi, mai înapoi,/ în cântec/ cântecul alunecă în trup/ braţele/ reînturnate-asemeni/ în crengi se rup/ pomul, pitindu-se copil, ca tine,/ se face iarbă/ şi mai copil - pământ/ cu trei paşi înapoi,/ pământul-tată/ albastrul dintru început/ devine” („mica lecţie despre albastru”).

Din cartea Gabrielei Chiran, poemele din oraşul de cretă nu se reţin, în discursivitatea lor, iar cântece de adormit sunt texte în felul bijuteriilor lirice de-scrise de Şerban Foarţă în orfevrăria lui. Rămâne, în mod cert, bruiajul frunzei, de cireş.