Cioran îndrăgostit sau nefericirea de a fi fericit

 Emil Cioran nu poate fi înţeles, subliniază Eugen Simion în eseul „Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor”, în afara corespondenţei sale. Cioran, el însuşi un mare epistolier, proclamă că adevărul despre un autor îl afli mai curând din corespondenţă, decât din operă. Fapt e că, în cazul său, se impune cu atât mai mult comparaţia între discursul privat din scrisori şi discursul public din operă, cum procedează Eugen Simion. Criticul descoperă în epistolele trimise fratelui, Aurel Cioran, confidentul cel mai apropiat, dar şi colegilor de generaţie din ţară „un alt Cioran, altul decât acela pe care îl ştim din scrierile publice”.

 Corespondenţa celui ce a scris faimosul „Tratat de descompunere” e străbătută de ceea ce aş numi o jovialitate gravă, care îl face pe filosoful deşertăciunii lumii mai uman, inclusiv sau poate mai ales în ceea ce priveşte idila sa cu tânăra profesoară de filosofie din Köln, Friedgard Thoma, care a publicat în 2001, un epistolar intitulat „Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran” - carte editată şi la noi în 2005, în traducerea Norei Iuga - cu dezvăluiri ce au şocat lumea culturală. Din păcate – sau din fericire! – destinatara, mai tânără cu aproape 40 de ani, a cenzurat mai multe epistole. Scrisorilor, trimise de filosoful îndrăgostit de la Paris profesoarei din Germania, în perioada 1981 - 1990, Eugen Simion le acordă în eseul său o meritată importanţă, căci nu e posibil un portret al lui Cioran fără această parte a corespondenţei:

„Cine şi-ar fi închipuit că moralistul care scrie despre nenorocul de a te naşte poate să intre fără mari ezitări – putem spune chiar: cu o însufleţire nebănuită – în asemenea încurcătură sentimentală? Ei, bine, intră, simţurile scepticului se aprind, dorinţele lui erotice nu se ruşinează…”.

F.T. îl vizitează pe Cioran septuagenarul în „apartamentul de sub acoperiş” când Simone, femeia cu care de-o viaţă este „semi-însurat”, lipseşte. Altădată, se plimbă peripatetizând prin cimitirul Montparnase, metodă verificată de a conferi şi mai mult romantism întâlnirii şi clipelor trăite împreună. Eugen Simion citează la un moment dat un fragment din ceea ce numeşte „un discurs îndrăgostit imprudent pentru filosoful septuagenar, dar memorabil, cu formule uluitoare”.

Curat uluitoare îţi vine să spui, dar într-o cheie gravă: „Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie «perversă» pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Perversă nu a fost cuvântul potrivit; am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat, dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine”. Tânăra doamnă rupe relaţia cu prietenul său en titre. Cioran o vizitează la Köln şi stă în locuinţa ei, unde se simte foarte bine („Vreme de două zile am fost încoronat”), iar „scepticul de serviciu” devine brusc mai luminos în reflecţiile sale. Pe drumul de întoarcere, îi scrie din Baden-Baden, adresându-i-se cu: „Iubita mea ţigancă”. Constată totuşi că fericirea îl face şi mai nefericit decât nefericirea. Ar vrea să evadeze cu cea la care se gândeşte în fiecare secundă „într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua”. Dar vrea şi să moară împreună „cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu”.

Filosoful simte iubirea „ca o dulce cădere”, formulă splendidă, o caracterizează pe bună dreptate Eugen Simion. „Femeia culturală”, cum o defineşte criticul, devine „centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic”. Zeiţa îi declară apoi: „Chiar şi în braţele altui bărbat, nimic nu ar putea să se compare cu ce-mi daţi Dumneavoastră”. Ceea ce, în definitiv, spune aproape totul despre relaţia dintre ei. Ca să fie şi mai clar, îi invită pe Cioran şi pe Simone la reşedinţa sa de vară în mijlocul unui clan format din fostul soţ, Günter, fetiţa acestuia, băiatul ei şi un prieten cu fiul său. Friedgard şi Simone se simpatizează şi se împrietenesc, dar Cioran devine din ce în ce mai anxios. În fine, iubirea eşuează, aşa-zicând, într-o prietenie ce a durat destui ani.

Nu numai acest roman de dragoste în formă epistolară este pasionant, ci şi modul cum îl repovesteşte Eugen Simion. De fapt, el capătă cu adevărat virtuţi epice sub condeiul sclipitor al eseistului. Îl micşorează pe marele filosof şi scriitor „încurcătura sentimentală” în care s-a aruncat cu însufleţire?! Nicidecum, îl umanizează, zice criticul, îl înalţă chiar, mi-aş permite să spun. Oricum, „Cioran intră şi iese frumos şi demn omeneşte din această istorie”.

Morala fabulei, mai scrie criticul, este „foarte cioraniană: fericirea de a fi nefericit sau nefericirea, pentru spirit, de a fi fericit o clipă în turbulenta şi imprevizibila existenţă. Dragostea îi răpeşte norocul de a rămâne cinic…”. Propoziţii memorabile.

Sursa foto: www.culturaromena.it