Clipă, opreşte-te, eşti atît de frumoasă! (II)

În Un pas spre cer, Maria Elena Cuşnir face pasul spre roman nu doar prin sugestiile "decorului" şi ale interogaţiei active din asemenea secvenţe ale textului pentru că, iată, monologul interior din povestea de dragoste, mărturisirea-spovedanie către sine şi celălalt sînt dublate de un discurs critic şi schiţa unei radiografii consemnate pe foaia de observaţie a bolilor de care suferă lumea de azi; Matei, specialist în optogenetică, model pentru studenţii săi, cum e Toma pe care îl învaţă "pasiunea şi perseverenţa" în cercetarea ştiinţifică şi Nadina, profesoară pasionată de elevii şi profesiunea ei, însoţiţi într-o iubire ce pare pentru totdeauna, se află în faţa opţiunii dramatice a surpării cuplului întrucît Matei, cu "oferte promiţătoare" de la Facultatea de Medicină din Heidelberg, Institutul de Genetică din Lyon şi Institutul "Pasteur" din Paris, unde "reuşise primul între douăzeci de concurenţi", decide să emigreze, urmîndu-şi visul "împlinirii profesionale", în vreme ce Nadina hotărăşte să rămînă în ţara unde iubeşte "pînă şi lumina tristă a sărăciei": "Nu accept să fac altceva decît să fiu între elevi. Nu rîvnesc posturi de conducere.

Sunt fericită cînd ochii aţintiţi ai elevilor mă urmăresc şi le simt vibraţia", spune o femeie care iubeşte atît de pătimaş încît îşi îndeamnă iubitul să plece, să atingă orizontul cu "aer primenit" spre care năzuieşte, ieşind din subsolul întunecos al lipsei speranţei şi al eşecurilor profesionale: "Nu văd nicio perspectivă. Sunt cercetător şi nu vreau să mă îngrop între hîrtii, anchilozat în practici depăşite. Recunoaşterea valorilor nu se face pe baza studiilor riguroase, a descoperirilor. Totul e spectacol gălăgios în spatele căruia se încrucişează amoruri, mari interese materiale, bani, înaintare în ierarhia socială, politică. Frivolitate. Nu am părinţi care să poată clădi o carieră fiului lor. Nici n-aş fi acceptat. Visez să mă smulg din acest întuneric, altfel viaţa mea va fi o rană deschisă mereu. Nu vreau să trăiesc în subsolul vieţii (...) Traseul meu universitar în cercetare s-a împotmolit. Din păcate, la noi, scara valorilor e inversă, stabilită de relaţii şi bani. Rezultatele cercetărilor, precum şi ale concursurilor, pălesc în faţa acestora. Pentru mine e vital să lucrez în continuare aşa cum ştiu, neîncorsetat de angoase şi nemulţumiri. Trebuie să învăţ din nou să văd dincolo de linia orizontului. Aici, din cauza corupţiei, nu mai am aer, nu mai am pace în suflet. Nu mă pot mărgini să muncesc fără a-mi fi recunoscute rezultatele care, din fericire, în Franţa şi Germania, par copleşitoare. Aici își pierd esenţa pînă la dispariţie, comparaţiile nu au nici un rost".

Problematica emigraţiei din motive sociale şi profesionale, atît de actuală, reprezintă una din temele majore ale celui de-al doilea plan narativ al romanului Mariei Elena Cuşnir care analizează în profunzime resorturile interioare şi psihologia celui care emigrează şi ale celui care rămîne în ţară, exprimîndu-se nu o dată în duritatea netrucată a unor întrebări (aproape) retorice - "De ce să pleci? De ce să crezi că ţara ta e plină de derbedei şi vechituri? De ce să crezi că ţara ta e îngropată în umbre? Dacă aşa e, cine o s-o salveze?" -, a despărţirii de "pădurea fermecată" a familiei, acasei ("Îşi simţea sufletul sfîrtecat între datoria faţă de părinţi şi datoria faţă de el. Plecarea din ţară echivala, după Matei, cu destrămarea familiei") şi de scînteia "pură" a iubirii ("Revărsarea lavei incandescente a vieţii o descoperise alături de Nadina. Ştia că ea nu-l va urma în Franţa"), trăind între confuzia alegerii - împlinirea profesională sau sentimentul faţă de Nadina? - şi configuraţia lumii care nu lasă nici o speranţă de mai bine, urmînd, parcă, sentinţa lui Dante de la intrarea în Infern: "Destinele ţării se află în mîinile unor nulităţi, cărora nu le pasă de suferinţa poporului, de progresul ţării. Nu-i interesează decît conturile lor, cele de afară şi cele de aici. Calcă şi peste cadavrele părinţilor pentru a se pricopsi. O adunătură de lichele. Treaba lor. Eu îmi văd mai departe de munca mea cu cea mai mare dăruire". Nu altceva simt şi gîndesc, cu lacrimile şi gîndurile lui Cioran, "bătrînii": Anina, la şaptezeci de ani, vede la fel realitatea de care trebuie să se desprindă fiul ei: "Totul e mascaradă, conchise Anina. Sunt descurajată. Nu văd ieşire. Poate e bine să-l îndemnăm pe Matei să plece. Am senzaţia aproape penibilă că la noi nu se va schimba nimic încă mult timp. Mă simt vinovată şi eu pentru tot ce se petrece în ţara asta, unde eşti îndemnat la somn, lene, uitare".

Un pas spre cer e, în această ordine, un roman despre emigraţie şi libertatea opţiunii ("Destinaţia în viaţă trebuie s-o alegem singuri. Nu-ţi lăsa imaginaţia să zboare. Trebuie să ştii de ce ţi-e dor în fiecare clipă şi acolo este locul tău. Cînd eşti departe de lumea iubită şi dorită ştergi cîte o lacrimă. Dar dacă ştii că acolo îţi împlineşti dorinţele, luminile nu se vor stinge nicicînd pentru tine!", îl învaţă Anina pe fiul său, Matei), într-o societate fără o scară de valori, condamnată, parcă, la mediocritate şi impostură şi într-o epocă în care generaţia (mai) tînără, deşi ferită de războiul pe care îl vor fi trăit părinţii, are războaiele ei, la fel de violente, cu terorismul (evocat în atentatele de la Nisa, Paris, Turcia, München), în isteria neliniştii şi panicii, a ameninţărilor "epocii roboţilor" ce va să vină, cu o criză a şomajului "fără precedent": de aici şi acum trebuie să facă personajul pasul spre cer, dintr-o lume prea puţin dispusă să-şi asume şi să creadă în mesajul celebrei fraze a lui Goethe, "clipă, opreşte-te, eşti atît de frumoasă!". Matei citeşte romanul Sunetul muntelui de Vasunari Kawabata, pasionîndu-se de "dualitatea trăirilor" unei "fiinţe complexe" şi ia act de judecata de valoare dintr-o recenzie tipărită într-o "renumită revistă din New York", care se potriveşte perfect romanului Mariei Elena Cuşnir înseşi: elegie existenţială intensă aşternută pe hîrtie cu seninătate aparentă.

Ioan HOLBAN