Comoara Satanei

 Mina Danifield, nemţoaică venită cu toată familia în satul Ghireni pe la 1800 şi ceva mai mult de cinci zeci de ani, era o muiere straşnică şi făcea copiii cu soţul său Gheorghe mai uşor ca pe găluşte.
Nicio muiere româncă nu avea îndemânarea Minei, de fapt, a Herminei, pe nemţeşte, la făcut treabă. Ce făcea nemţoaica într-o zi nu puteau face nici zece moldovence din cele mai harnice în acelaşi timp.
În casa „boanghinei’’, cum o porecleau românii, totul era aranjat de aşa manieră, încât să poată fi la îndemână în caz de nevoie. Româncele pierdeau peste 60% din timp căutând tot felul de unelte, de scule pentru o anumită treabă, uneori banală. De aici şi eficacitatea nemţoaicei. În plus, în pauzele necesare unei munci, se apuca rapid şi făcea altceva, mai de scurtă durată.
Mina a făcut 18 copii, dar nu au trăit toţi. Femeia aceasta avea o fixaţie, şi anume să aibă o fată cu numele Saveta.

 Prima Savetă a murit pe la patru anişori şi atunci pe următoarea fetiţă a botezat-o tot Saveta. Nici următoarea Savetă nu a vieţuit mai mult de trei anişori şi Mina a vărsat toate lacrimile pe care le acumulase de la moartea primei Savete.
O babă tare pricepută a sfătuit-o să dezlege blestemul şi să mai numească o fetiţă Saveta doar după trei naşteri. Au urmat Vasile, Mitruţă şi Elena şi, mare noroc, a venit şi noua Savetă.
Fetiţa era de o inteligenţă rară, robustă şi frumoasă ca un portret de Rubens. Aşa o fetiţă frumoasă şi deşteaptă nu a mai fost pe acele meleaguri ale satului Ghireni. Unde mai pui că părul ei era de aur curat, abundent şi cârlionţat. Ce mai, era o fetiţă „cum nu se mai există” prin acele sate din stepa moldavă.
Doctorul Piticaru, directorul spitalului din Cernăuţi, avea un fel de ambulatoriu pe moşia lui din zona satului Crasnaleuca, la vreo doi kilometri de satul Ghireni. Acolo, celebrul medic trata TBC-ul prin metode noi şi cu unele încercări de tip naturist.
 

 Saveta cea frumoasă era un ajutor preţios şi medicul o iubea ca pe propriul copil, având o încredere totală în ea. De aici se trage legenda care m-a fascinat şi m-a făcut să sper şi să visez la păţania lui Ali Baba, dar un pic schimbată, adică eu nu eram urât ca acesta şi nici doctorul nu era hoţ.
Legenda spune că rusnacii se apropiau de Prut, deja se auzeau tunurile şi doctorul a încredinţat Savetei o maşină de făcut bani şi alte scumpeturi. Cuminte, Saveta le-a îngropat frumos pe toate şi apoi a plecat după celelalte Savete mai mici (sau mai mari).
Războiul a trecut, doctorul a murit şi el într-o noapte de Înviere şi comoara a rămas la locul ei. Eu eram convins că sunt destinat să o găsesc. Eram deştept tare (citisem Aventurile lui Tom Sawyer şi ale lui Hackleberry Finn scrise de Mark Twain), făcusem o grămadă de şcoală (am trecut în a şaptea clasă!), deci eram omul potrivit. În plus Saveta era mătuşa mea, Mina era bunică-mea după tată şi doctorul Piticaru îl botezase pe fratele meu Victor.
 

 Este adevărat că mai căutasem ca prostul şi alte comori, scormoneam aiurea şi fără noimă prin ruine de bordeie, care încă mai aveau urme de vatră. Mă luam după flăcăruile care ardeau în noaptea de Înviere pe acolo, chiar dacă eu nu le-am văzut niciodată.
Prostii! Acum am luat-o ştiinţific şi am început cu bunica Mina. Am rugat-o să-mi vorbească de Saveta, ultima fetiţă a sa. Bătrâna a început să plângă şi mi-a scos o poză făcută la Cernăuţi. Era Saveta cea superbă, domnişoara cea deşteaptă şi plesnind de sănătate.
- Făcea toată treaba doctorului, suspină bunica.
- Avea mare încredere în ea?, ischiteşte satana de nepot.
- Lăsa totul pe mâna ei, trata şi bolnavii cum îi spunea el.
- Şi la război?, aduc vorba şiret.
- Da. A lăsat totul în grija ei.
- Şi tiparniţa de bani?
- Poate. Mie nu mi-a zis nimic.
- Bunico, dar dacă o fi fost, unde crezi că putea s-o îngroape?
- Nu ştiu. Poate tot pe acolo, pe la conac. Dar este blestemată. A preluat-o Satana şi de asta cred că mi-a omorât fata, ca să nu mai ştie nimeni unde este.
Părul mi s-a zburlit pe mâini şi chiar pe cap şi m-am înfiorat.
- Şi oare cei care ar căuta-o...
- I-ar lua dracul şi pe ei, sigur. Doar o păzeşte, nu?
- Ceee? Cineee?
- Comoara dracului, nu? Nu mi-a luat el fata mea ca să-i rămână doar lui? Nu banul este ochiul dracului? Nu era acolo şi maşina aia care-i făcea cu ochii Spurcatului?

Plec pleoştit rău, dar nu mă las. Mă pregătesc bine cu unelte şi mă duc la o ruină aproape de conac. Acolo creşteau buruieni înalte cât mine, erau verzi şi viguroase tare. Era un semn bun că sunt pe felie. Emoţionat, încep să tai buruianul acela cu tulpina groasă cât degetul mare. Inima îmi bate cu putere şi repede ca la păsărelele colibri. Harşti, harşti!, se auzea monoton secera şi deodată „harşti” şi o jumătate din degetul inelar de la mâna stângă.
Sângele curgea în jet şi eram convins că Satana mi-a venit de hac. Am strâns rana cum am putut, cu o bucată de cămaşă şi am alergat 2 km spre casa. Mama m-a luat în focuri, nepăsătoare, mişcându-se foarte încet şi ţipând:
- Lasă, că nu îţi ies maţele, drac împieliţat!

M-am liniştit vreo 60 de ani, dar acum, poate cu mai multă chibzuinţă şi tehnică, ce zici cititorule, nu ne asociem să mai facem o încercare? Am nevoie de o asociere cu cineva care a fost ajutat de mine şi apoi a început să joace şi rolul de Satana... Dintr-atâţia s-o găsi vreo unul... să-l accepte Tartorul de pe la Crasnaleuca.

30 iunie 2014 - Galata