Comorile memoriei

În şirul scrierilor memorialistice ale lui Ion Brad, volumul „Comorile unui prieten: George Corbu-Junior”, apărut recent la Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, cu un Cuvânt înainte de Eugen Simion, face, aşa-zicând, figură aparte. Este o carte mozaic în care documentul inedit coexistă cu paginile de evocări, de jurnal, de eseistică, de portretistică, de anecdotică, de poezie, de cugetări şi chiar de critică literară. Cu alte cuvinte, o carte greu de prins într-o definiţie şi cu atât mai dificil de încadrat în graniţele unui gen sau unei specii anume. Dar, la urma urmei, ce nevoie avem de încadrări într-un compartiment sau altul? Important e că această nouă carte a lui Ion Brad, care nu e lipsită totuşi de o anumită unitate, fie ea măcar şi una ce ţine de atmosferă, se citeşte cu interes şi cu acea emoţie pe care o produc de obicei incursiunile în arhivele sentimentale şi în memoria vie a unor oameni care au trăit şi au văzut multe. Ei au ce povesti şi, mai ales, au ce mărturisi. Condiţia esenţială este ştiinţa de a spune, de a exprima. Atât exişti, cât exprimi, zicea Călinescu.

Un personaj discret şi oarecum misterios, Juniorul, pe numele său George Corbu, invocat şi evocat pe parcursul celor 450 de pagini ale cărţii, i se datorează păstrarea comorii, dar are un rol deosebit şi în căutarea şi pătrunderea în tainiţele ei. Ion Brad trece în revistă multiplele sensuri ale termenului comoară, cuvânt de origine slavă cu o sonoritate gravă şi plină. În ce mă priveşte, dintre toate îl prefer pe cel de cameră a visteriei, chiar şi în acest context în care ar putea părea mai puţin adecvat. O bibliotecă, de pildă, este, la propriu şi la figurat, o adevărată visterie. O visterie ce nu se epuizează ca oricare alta, căci nu e numai un perete somptuos de cărţi, cu vorbele lui Michel Butor, nu e doar o mulţime de obiecte tipărite şi mai mult sau mai frumos legate, una ordonată, structurată după toate regulile, ci şi un tezaur neperisabil de idei, de sentimente, de universuri fascinante ce stimulează meditaţia şi imaginaţia. Chiar şi atunci când, fizic vorbind, el dispare catastrofal precum Biblioteca din Alexandria. Un argument, şi în privinţa aceasta, îl găsim chiar în primul capitol al volumului în care Ion Brad povesteşte drama unei biblioteci, cea a lui Timotei Cipariu. Reţin din povestirea sa „memorabilul portret”, cum îl caracterizează pe bună dreptate scriitorul însuşi, pe care i-l schiţează marelui învăţat şi patriot transilvănean un alt ilustru învăţat, germanul Rudolf Bergner: „El ne conduce în jurul imperiului său ce semăna cu o bibliotecă imensă. Pretutindeni stăteau vechi dulapuri de cărţi. (Armarii le spunea Cipariu, unele păstrându-se până azi la Cluj şi Blaj). Ele ascund apoi ştiinţele latine, greceşti, franţuzeşti, iar pe mese şi pe jos sunt grupate colosale teancuri de cărţi ebraice, greceşti, arabe, turceşti, persane... În celelalte chilii se aflau manuscrise preţioase ce nu se pot găsi decât numai în câte un exemplar, împodobite cu iniţiale artistice, opere ce nu se pot înlocui cu altele şi nu se pot plăti cu bani. Ce bogăţie de ştiinţă! În camerele de studiu, fără podoabe, simple, vrednice de un filosof, se văd autori maghiari, germani, români, spanioli, francezi, italieni, englezi. Totul în ordine, studiate din fir în păr, toate cunoscute”.

În cartea lui Ion Brad se perindă, în ipostaze şi împrejurări diverse, o considerabilă parte a lumii literare postbelice. Cel mai prezent dintre scriitori este Geo Dumitrescu cu a sa corespondenţă ori cu Albatrosul ucis de cenzură în 1941, la al 8-lea număr. În paginile lui trebuia să apară articolul intitulat „Cazul Călinescu” în care erau scoase la iveală substraturile politice ale atacurilor împotriva „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu. Numărul a fost însă suprimat de cenzură cînd tocmai fusese paginat. În acel număr al revistei un articol dispus pe patru coloane se intitula Pro Călinescu. Nu era semnat, ceea ce, în fond, îi conferea mai multă greutate decât dacă ar fi avut o semnătură, căci în acest mod exprima nu doar poziţia unei persoane, ci a publicaţiei. Erau apoi texte elogioase despre Călinescu aparţinând unor critici de prim plan ai literaturii române: Ibrăileanu, Lovinescu, Perpessicius, Paul Zarifopol sau Șerban Cioculescu. Episodul, dacă poate fi numit astfel, este unul dintre cele, nenumărate, care compun aventura monumentalei Istorii, cea mai dramatică aventură ce a cunoscut-o vreodată o carte în istoria culturii româneşti moderne.

Alţi scriitori pe care îi reîntâlnim în cartea lui Ion Brad, şi pe care memorialistul i-a cunoscut direct, sunt: Lucian Blaga care „mergea cu pasul rar, cumpănit, ca un om de munte, pornit departe. Fruntea lui boltită larg, ţinea mai mult de stele decât de pământ”, Marin Preda creatorul moromeţianismului – „un simbol al opoziţiei la realismul socialist, la îndrumarea sterilă, la sufocarea libertăţii de creaţie”, Emil Cioran, Ion Agârbiceanu, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. Nu puţine scene sunt demne de un roman frescă al fabuloasei vieţi literare postbelice. Iau la întâmplare un exemplu: o şedinţă la Uniunea Scriitorilor pe tema drepturilor de autor şi a dreptului moştenitorilor după moartea autorilor. Marin Preda, după ce este întrerupt de mai multe ori de Jebeleanu, îşi iese din fire şi îi reproşează acestuia că se comportă ca un dictator.

Jebeleanu, indignat la culme, vrea să părăsească şedinţa întrucât Preda ar fi vrut să spună, vezi Doamne, că el, Jebeleanu este Hitler. Pe acest fond, pe cât de tensionat, pe atât de hilar, intervine preşedintele Zaharia Stancu. Vicleanul histrion constructiv se adresează oficialilor prezenţi la importanta şedinţă: „Vă rog să-i spuneţi tovarăşului Ceauşescu că Zaharia Stancu nu mai poate conduce Uniunea Scriitorilor, n-o mai poate conduce! Nu mai poate apăra drepturile scriitorilor din România, nu mai poate! Spuneţi-i că de azi... Zaharia Stancu şi-a dat demisia! Demisia şi-a dat-o!”. Ce a urmat e o altă scenă aidoma multora celor al căror protagonist a fost Zaharia Stancu, petrecute inclusiv de faţă ori chiar în biroul de lucru al lui Ceauşescu. Efectul este garantat. Cei doi, Preda şi Jebeleanu, intraţi într-un conflict aprins ce părea ireconciliabil, se potolesc ca prin minune şi intervin să-l liniştească pe Stancu şi să nu-şi dea demisia.

O carte încălzită de unda unei robuste melancolii ce ne-o oferă, aşa cum scrie Eugen Simion în Cuvântul introductiv, un „memorialist blajin” care „alege partea frumoasă a lucrurilor şi trece cu uşurinţă peste asperităţi şi, ca şi înaintaşul său din Pănadele de pe culmile însorite ale Blajului, Timotei Cipariu, crede că literatura are încă un rol misionar în lumea ce se globalizează şi că scriitorul trebuie să rămână un profet al neamului”.