Copilăria fără copilărie (II)

Marcu, un personaj de rezervă, cum se va vedea e doar obraznic, în limite, s-ar zice, cunoscute şi acceptate (înţeapă un coleg cu un ac de seringă, sparge un geam cu mingea, la fotbal, sare prin balconul de la apartamentul blocului), în vreme ce Cornel, un copil care, ca atâţia alţii, văd la televizor cum arată binele, vrea să devină un supererou, imaginând fapte nemaivăzute în jocul cu soldăţeii de care nu se desparte niciodată. Esenţa copilăriei fără copilărie din romanul lui Lucian Zup se află în ceea ce este gaşca de cartier: „Stăteau la câteva scări mai încolo de blocul lui. Pe treptele reci, mânjite cu tot felul de chestii cleioase, ciobite pe alocuri, ca şi cum cei bătuţi ar fi muşcat din piatră în cădere. Dacă locuiai acolo şi te apuca să-ţi vizitezi apartamentul, trebuia să te strecori printre picioarele şi coatele lor, cu grijă să nu-i atingi, că s-ar fi ridicat toţi deodată şi n-ai fi scăpat fără câteva şuturi - asta doar pentru a-şi exersa loviturile în zilele când erau binedispuşi. Ascultau manele la un casetofon zgomotos, vechi dar strălucitor. Dacă se auzea muzică asurzitoare într-un apartament din preajmă, deschideau panoul electric al scării pentru a umbla la siguranţa ce tăia curentul la apartamentul ăla şi a fi invitaţi la bairam când ăia deschideau uşa să vadă ce se-ntâmplă sau măcar să primească o sticlă de vin. Spărgeau între dinţi coaja seminţelor pe care o aruncau într-una din grămăjoarele din jur. Uneori în spatele genunchilor unuia zăcea o sticlă boţită plină cu un lichid de o culoare dubioasă pe care o numeau vin sau secărică sau ţuică, în funcţie de inspiraţia de moment, şi din care mai trăgeau câte un gât zgomotos, plimbând-o din gură în gură. Dacă se flutura prin preajmă comunitarul, ascundeau sticla în tufişul din apropiere. Când era comunitarul pe care-1 cunoşteau, îi dădeau şi lui o gură de băutură. Dacă rămâneau fără ţigări, colectau chiştoace pe care le aruncau ăia care nu preţuiau îndeajuns ţigara încât s-o fumeze pînă la filtru. Se mai duceau la păcănele şi la alte jocuri de noroc. Se luau de fetele care treceau pe lângă ei şi care nu i-au observat la timp ca să-şi continue drumul pe celălalt trotuar. Unii aveau gagici, dar cică se puteau duce cu toţii la una pe care-o numeau profesoara şi avea locul ei şi o îmbătau şi nu-i costa nimic”. Acolo, între băieţii de băieţi vrea să pătrundă Radu şi tot acolo vor sfârşi „autiştii” Alin, Cornel şi Marcu, agresaţi şi educaţi de viitorul lider al cartierului.

„Manual de jocuri pentru copii” e o radiografie foarte exactă a lumii copilului de azi, cu un evident şi dureros deficit de prietenie şi de socializare; ratând prietenia şi comunicarea, copiii lui Lucian Zup sunt nişte oameni foarte singuri, victime sigure ale crizei de valori, de modele, în fond, ale deficitului educaţional pentru că, iată, Alin, Cornel, Radu şi Marcu pendulează între modelele virtuale ale supereroilor din filmele video şi ale mafioţilor din gaşca de cartier. Copiii sunt ca nişte atomi evoluând pe orbite paralele, iar atunci cînd relaţionează nu fac decât să repete ceea ce văd la televizor („Vezi câte cazuri sunt la televizor. Iei briceagul şi-l înfigi în gâtul ăluia, când e atent în altă parte. Intră mai uşor în carne decât în lemn. Sau îi pui otravă-n sendviş”, îl instruieşte Radu pe Cornel), intrând în relaţii de forţă, cum e aceea dintre victimă şi călău, în cazul „prieteniei” sclavului Cornel cu şeful Radu.

Alternativa e şcoala, s-ar zice. Iată, însă, ce se petrece acolo: „Doamna profesoară era tânără şi drăguţă. Era primul ei an în învăţământ. Nu învăţase să-şi stăpânească clasa. Izbucnea uneori în plâns când elevii făceau gălăgie atât de mare încât nu-şi mai auzea gândurile. Colegii lui Cornel îşi băteau joc de ea, făcând şi mai mare gălăgie sau chiar imitând-o. Li se părea amuzant că vedeau un adult plângând şi doar unele fete îi ţineau partea, încercând să potolească lumea, dar nici ele prea tare, că se făceau de râs. Unii se urcau pe bănci, jucându-se de-a războiul sau prinselea, iar jocurile erau pentru ei mai faine aşa, cu cineva ţipând la ei să coboare şi trăgându-le materialul pantalonilor ori al fustelor, degeaba. Odată, nişte băieţi i-au ars cu bricheta blana de la cojocel şi au ajuns în faţa comisiei disciplinare, dar tocmai doamna profesoară le-a ţinut partea, cu toate că n-a rezolvat mare lucru şi ei au fost sancţionaţi cu scăderea notei la purtare”.

Jocurile video care transferă personajul într-un spaţiu virtual al tuturor iluziilor şi jocul „de a omorî pe cineva” sunt jocurile de copii din romanul lui Lucian Zup care imaginează, totuşi, o mică fantă, singura, pe unde pare a pătrunde lumina celeilalte copilării, punând între paranteze pe aceea pierdută în violenţă şi în spaţiile virtuale ale consolei video: astfel, într-un parc de distracţii unde Marcu merge cu familia: „Surioara a fost încântată şi aşa. S-a dat pe toboganul frumos colorat şi a făcut o baie într-o piscină plină cu bile, făcându-se de-a v-aţi ascunselea cu copiii de-acolo. Tata le-a luat câte o îngheţată. Ea s-a murdărit pe nas şi pe bărbie şi Marcu a făcut haz, spunându-i că arată ca un clovn, dar tata a şters-o cu un şerveţel. Îi plăcea să fie pozată. La poze se aşeza cum a văzut că fac fotomodelele. Marcu nici nu bănuia că te poţi aşeza în atâtea feluri. El îi făcea poze. Din toate unghiurile, ca un fotograf adevărat. Cel mai mult i-a plăcut o poză cu surioara făcând balet printre bile. Dar de fapt toate-i plăceau. Au făcut şi câteva poze împreună, cu ajutorul unui domn amabil. Când va fi mare, Marcu se va face fotograf profesionist, iar surioara îi va fi vedeta principală şi-i va face o poză frumoasă pentru coperta unei reviste celebre”. Realitatea din pozele lui Marcu şi aceea din scena finală a romanului („O fetiţă din vecini, cu care până atunci jucase fotbal, i-a propus să-i facă o nouă coafură, aşa cum învăţase de la mama ei, care lucra la o frizerie. S-au distrat tare, ea jucându-se cu părul lui în feluri pe care el nici nu şi le-ar fi imaginat. Apoi el a plimbat-o prin oraş şi i-a cumpărat o îngheţată. I-a prins mâna în mâna lui”) fac din Marcu un personaj de rezervă, sugerând alternativa unui orizont al normalităţii la o lume a copilăriei ce pare definitiv surpată într-o vârstă de fier. Romanul lui Lucian Zup ar trebui să fie unul dintre manualele de bază ale celor mari, profesori şi părinţi, care, poate, încă nu au uitat vârsta de aur a propriei lor copilării. À bon entendeur, salut!