Coroana de spini a regelui singurătăţii (I)

Cu volumul „Sărutul leprosului” (Editura Vinea, 2016), poezia revine în viaţa lui Vasile Burlui, cum se vede, la intervale anume, ca o cometă şi îi cere să ia totul de la început, cu reinventarea lumii şi reîntâlnirea cu sine, pe calea sa regală, pe care fiinţa se întoarce în încă-ne-fiinţare, în timpul dintre galaxii, pe unde circulă pribeag, în „timpul infinit”, când atomii de carne se rotesc în jurul celorlalţi, făcând să apară năluca, fantasma, (pe)trecerea spre dincolo, spre lumea care se adaugă celeilalte, părăsită, în dezamăgire, de sacerdoţi, de exemplu, într-unul dintre poemele admirabile ale volumului: „Ne pleacă sacerdoţii rând pe rând,/ Tăcuţii paznici ai sigiliului de taină./ N-o să-i vedem la faţă prea curînd/ Înfăşuraţi în mantia de stele ca-ntr-o haină./ Cu degetul pe buze au jurat tăcere/ Şi s-au pierdut în ceaţa dinspre norduri,/ Noi aşteptăm în van o nouă înviere,/ În strigătele disperate de pe poduri./ Mai răscolim prin colburi şi prin rafturi/ Catând la urma paşilor din pagini -/ Poemele de aur acoperite-n prafuri/ Răsună sec prin templele-n paragini./ Ne ocrotesc din slovă şi ne-ntreabă,/ Îndemnuri nerostite ne susură-n ureche,/ Noi mai grăbiţi, mereu, ei fără grabă -/ Sacerdoţii muţi, cei fără de pereche!” („Sacerdoţi”); dincolo de omagiul din dedicaţie (mereu adăugată, de la Laurenţiu Mircea Popescu, poate, din vremea redactării poemului, cu Solomon Marcus şi Valeriu Cotea, până la tipărirea textului), poemul se deschide spre netimpul fiinţei pulverizate, care caută (re)naşterea chiar şi atunci când se petrec marile dezamăgiri: înapoi, în pântecele încă-ne-fiinţării, în visul de a nu se fi născut, în spaţiul-celulă al „fantasmelor ireale” ce „se mântuiau prin smârcuri”; în realul din imaginarul de altădată: „Trăim prin visul celor care-au fost,/ Înnobilat cu-amară suferinţă,/ Spălat adesea-n lacrimi fără rost/ Şi cenzurat prin neant spre nefiinţă./ Dacă visul lor mirific nu ar fi visat,/ Am rătăci prin constelaţii la-ntâmplare,/ Debusolaţi, cerşind la margine de sat,/ Însinguraţi, fărâma de speranţă, fiecare./ În visul prea curat ce înşine visăm,/ Sunt alţii care-Şi caută alinarea./ Într-un vârtej demonic ca posedaţi glisăm,/ În vise şi speranţe aflându-ne surparea./ Prin clipa ce ne ninge în inimi şi la tâmple,/ Ne minte-n van maşina monstruoasă,/ Sperând mereu ceva c-o să se-ntâmple/ Şi-o să ne regăsim din nou cu toţi acasă” („Visul din vis”).

Cu „Sărutul leprosului”, lirica lui Vasile Burlui părăseşte sudul solar şi caută spaţiul de identificare în semne al nordului hiperboreean, atent la glasurile „dinspre norduri”, unde se scaldă „neliniştile pe întinderi ireale”, cum scrie în „Chemări hibernale”, cu templele şi grădina în paragină, naufragiindu-şi arca ori „velierul” în laguna unui iluzoriu refugiu, la o răscruce unde pândesc forţele malefice, ciudatele năluci, acelea care scriu pagina goală şi sparg oglinda, retezând fiinţa pentru a-i arăta chipul încă-ne-fiinţării: „Ciudatele năluci ce-mi populează visul,/ Se-ntorc mereu cu faţa la perete./ Le-ascult în noapte sughiţându-şi plânsul,/ când aburul speranţei încearcă să mă-mbete./ Năluci în noapte murmurând chemarea/ Iscată într-un colţ de nebuloasă,/ Rânjindu-şi suferinţa şi sfidarea,/ Din pagina-nvechită de bucoavnă roasă./ Mă însoţesc pînă-n sfârşit de noapte,/ când zorile spre culme stau să urce,/ Mă-nvăluie nedesluşite-n şoapte,/ În calea senectuţii stau ca să mă-ncurce./ Se pripăşesc în gânduri sau în carte,/ În pagina cea goală, în oglindă,/ Îşi fac sălaş din cioburile sparte,/ Iar ziua, ca liliecii, stau aninate-n grindă” („Năluci în noapte”): tot ceea-ce-se-scrie anulează ceea-ce-se-trăieşte Şi tot ceea-ce-se-vede se năruie în cioburile sparte ale paginii/ oglinzii. Acest scenariu liric e însoţit, ca peste tot în poezia lui Vasile Burlui, de cavalcada romantică, amintind de Uhland şi Eminescu („Din brazdă se aude zgomot de arme,/ De caii sălbatici, de năvălirile-n tropot,/ Cântecu-n leagăn cercând să îl sfarme,/ Ca ploaia de vară - lacrimi în ropot./ Clopotniţa cheamă străini azi la rugă,/ Şoptind rugăciuni pentru vii, pentru morţi,/ Dar vremea îi uită, vremea i-alungă,/ Scâncind suferinţi pe la porţi” - „Brazde la Stoborăni”) , de imaginea rugului arzând pînă la cenuşă şi la „suspinele” cărbunelui, „arzând acoperit sub spuză”, cum scrie poetul în „Cenuşile iubirii”, de ţipătul cocorilor, dar nu al primăverii, ci acela strident, jeluitor, răscolitor, al plecării, al toamnei de dinaintea îngheţului, în sfârşit, aici, de un subtil sentiment religios care e al învăţăturilor şi pildelor din Noul Testament, de unde se inspiră titlul volumului însuşi: „Pe trupul meu bicisnic vesmântul vechi am strâns/ Şi-am tras curmeiu-n grabă pe mijloc înnodat,/ Iar lacrima de sânge, când ochii mei au plâns,/ Am risipit-o-n spaimă pe ridu-încrâncenat./ Din grotele mizere, ne-am năpustit afară/ Şi ne-am târât în colburi pe drumul prăvălit,/ Din râpa blestemată, ne-am bulucit pe scară,/ Să sărutăm sandaua acelui preasfinţit./ Se sfâşia văzduhul în vaiete schiloade,/ Iar mâinile ciuntite în aer s-au întins/ Descoperindu-şi plaga ce nemiloasă roade,/ Sub cerul cel fierbinte ca un cuptor încins./ A îngheţat suflarea uimind cumplita gloată,/ când mâna Ta prea sfântă din praf m-a ridicat,/ Iar când m-ai strâns la piept făcând privirea roată,/ M-ai sărutat pe frunte şi-ai binecuvântat./ ... Dar, Doamne, m-am mirat, primind atâta milă!/ De gloata amărâtă sunt aspru condamnat,/ Şi m-au lovit cu pietre, şi mi-au vorbit în silă,/ Strigându-mi cu obidă: Leprosul sărutat!” („Sărutul leprosului”).

Va urma...