Creangă în lectura lui Eugen Simion

 Ce ar fi putut să se întâmple mai potrivit la 125 de ani de la moartea lui Ion Creangă, care se vor împlini peste mai puţin de o lună, decât apariţia unei cărţi consacrate genialului humuleştean a cărui posteritate nu poate fi comparată decât cu cea a lui Eminescu?! În „Argumentul” care prefaţează excepţionalul eseu „Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial” (Iaşi, Princeps Multimedia), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (considerabil adăugită) a celui publicat în 2001, cu o substanţială postfaţă şi Repere critice de Bianca Burţa-Cernat, Eugen Simion precizează că nu propune un nou Creangă, ci o nouă lectură, pentru a identifica „ceea ce alţii n-au reuşit să vadă sau, de au văzut, au comentat neconvingător ori chiar eronat faptele epice”.

Mult comentat („Dintre clasicii români, Creangă este, după Eminescu, cel mai des comentat”), autorul „Amintirilor din copilărie” a fost şi rămâne totuşi un subiect inhibant pentru biografi şi exegeţi, nu doar din cauza bătăilor de cap pe care i le dă oricărui critic fabuloasa lui, la propriu şi la figurat, operă, dar şi pentru că el, subiectul, nu e deloc simplu de abordat după Călinescu şi faimoasa sa monografie, e drept una care poate şi stimula, poate şi provoca noi lecturi şi noi viziuni. Iar pentru că veni vorba, trebuie spus că eseul lui Eugen Simion este dintre cele mai profunde şi mai inspirate cărţi ce s-au scris de la Călinescu până în prezent.

Contaminat parcă în acest caz şi de verva personajului său, Eugen Simion repovesteşte captivant şi revelator opera lui Creangă şi pe autorul ei. Repovesteşte de fapt lumea lui Creangă. Un autor a cărui biografie este „creată de opera sa” şi tocmai de aceea „privită în oglinda operei pare fabuloasă”. Analiza şi observaţiile criticului privind omul biografic şi omul din operă sau „transferurile proustiene între eul creator şi eul biografic” sunt pe cât de subtile pe atât de relevante. Eugen Simion constată că în „Amintirile din copilărie”, Ion Creangă „şi-a scris viaţa (transformând-o într-o autoficţiune), dar opera, odată tipărită şi citită de multe generaţii, începe să-i scrie viaţa, să compună, altfel zis, o biografie fabuloasă ce creşte pe măsură ce este citită şi analizată”. Personajul propriei sale opere, care este Creangă, îşi găseşte în Eugen Simion şi un portretist de mare virtuozitate care foloseşte, aşa-zicând, materialul clientului, al eroului narator, cu un remarcabil talent de prozator într-o admirabilă naraţiune ce se citeşte ca un roman.

Că Ion Creangă a constituit, aşa cum afirmă criticul, obiectul „fanteziilor hermeneuţilor” şi că este „victimă uşoară pentru biografii săi” e de domeniul evidenţei. Nu însă pentru Călinescu sau Eugen Simion care intuieşte şi proiectează, cu formula lui Roland Barthes, „structura unei existenţe”, cea a lui Creangă. Criticul apreciază că biografia acestuia ar fi una modestă. O fi poate modestă, dar nu şi minoră şi, mai ales, contrar tuturor aparenţelor, nu şi monotonă. Într-o celebră conferinţă despre Eminescu, G.Călinescu făcea o distincţie între autorii cu o operă eminentă şi o biografie monotonă şi cei, zicea el, sigilaţi de destin.

Oricum, în cazul lui Creangă, a cărui biografie e „scrisă” de propria-i operă, este vorba cu atât mai mult de un mare destin care, precum cel al lui Eminescu, se situează deasupra biografiilor mai degrabă monotone ale rafinaţilor junimişti. Aceştia, de fapt, nici nu l-au înţeles cu adevărat pe Creangă, lăsându-se înşelaţi de umilinţa sa jucată, de discursul aluziv, de arta echivocului şi ambiguităţii în care era maestru şi pe care le practica şi în viaţă, în societate, nu doar la masa de scris. Ca exemplu, aş cita un episod evocat şi de Eugen Simion: răspunsul – „o anecdotă cu o morală sceptică” – ce i-l dă lui Ioan Slavici la solicitarea acestuia de a-şi exprima părerea despre nuvela „Budulea Taichii”: „De, zise Creangă ocolind. Îmi place şi mie, dar cică era odată un flăcău care se îndrăgostise rău de tot de o fată. Frumoasă însă, fata s-a măritat la oraş după altul mai bogat, care putea să-i facă toate voile, şi bietul flăcău a rămas cu inima friptă şi plină de amar. Peste câtva timp însurăţeii s-au întors în sat, şi flăcăul, întâlnind-o, a stat buimac în faţa ei. Era gătită, spilcuită şi sulemenită de nu mai ştiai cum să te uiţi la ea. «Nu e aia, pe care o ştiam eu!» îşi zise el…”.

Mărturiile – şi nu numai cele ale lui George Panu şi Iacob Negruzzi – atestă că junimiştii aveau mai mult simţ critic decât bun gust. Se pare că în ceea ce priveşte statura de mare prozator - „inimitabil şi ireductibil în literatura română”, cum îl caracterizează Eugen Simion pe Creangă, nu au avut organ. (Va urma)