Credinţa

Unul dintre cele mai des întâlnite cuvinte din Biblie este „credinţă”. Dar termenul în sine nu se poate limita doar la sfera religioasă, credinţa fiind aproape o instituţie în viaţa omului: în virtutea credinţei înveţi o multitudine de lucruri, accesezi o multitudine de informaţii pe care nu ai posibilitatea să le şi verifici personal dacă sunt sau totuşi nu adevărate, si crezi în valabilitatea lor, cel puţin până la proba contrarie; în virtutea credinţei într-o anumită logică a lucrurilor îţi organizezi viaţa, îţi faci planuri de viitor, etc.

Din punct de vedere religios, credinţa se referă la Logica de dincolo de lumea aceasta, la acceptarea ei fără a o „vedea”. Apostolul Pavel defineşte astfel credinţa: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evrei 11,1) Din această definiţie reiese că tocmai ea, credinţa, este confirmarea Nevăzutului. Crezi în Nevăzut, iar credinţa, doar ea îţi confirmă Nevăzutul. A aştepta să vezi, să primeşti confirmarea existenţei Nevăzutului, a Necuprinsului, pentru ca apoi să crezi, este o mare eroare. La o astfel de eroare face Evanghelia referire, în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Când bogatul nemilostiv ajunge în iad şi intervine la Avraam să fie trimis Lazăr la cei dragi lui rămaşi în lume, este respins, cu argumentaţie limpede: „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.” (Luca 16,27-31) De altfel, este în logica elementară a lucrurilor ca Dumnezeu să nu se reveleze pe Sine celor care nu-L creditează ab initio. De vreme ce omul creditează în viaţa sa atâttea şi atâtea lucruri neesenţiale, le acceptă valabilitatea absolută în virtutea credinţei, iar nu neapărat a dovezii absolute a valabilităţii lor, care adesea se şi dovedeşte a fi foarte relativă, de ce ar trebui să fie tocmai Dumnezeu, Creatorul tuturor şi al omului, „despicat”, „disecat”, înainte ca omul să creadă în El?

În epoca relativismului, a sincretismului şi a necredinţei religioase, a secularizării galopante, a crede în Dumnezeu este, mai mult ca niciodată, un rod al Duhului Sfânt. Şi din acest considerent, Biserica a statornicit, din vechime, botezul pruncilor de foarte mici, pentru ca îmbrăcaţi în Duh Sfânt fiind, Duhul să rodească în ei, la maturitate, inclusiv credinţa. Fără asistenţa Duhului Sfânt, în lipsa Sa, omul post-modern se depărtează de Dumnezeu, se rătăceşte în hăţişurile şi capcanele lumii supora-aglomerate de materie, şi se ratează.

Maria Mihaela Stan