Criminalii zâmbesc frumos
Dimensiune font:
În romanul „Cinesunta” (Editura Junimea, 2016), Viorel Savin abordează într-un stil foarte alert, cu o evidentă structură dramatică, cinematografică, pornind din cea dintâi pasiune a sa, teatrul, un subiect „fierbinte” din stricta noastră (i)realitate: doi interlopi, „tuciuriul” şi „blondul” răpesc o fetiţă de „şaisprezece, şaptesprezece ani” pentru a o face prostituată la Amsterdam, zice primul ori, mai bine, cum plănuiește celălalt, să-i vândă organele la Paris: „criminalii zâmbesc extraordinar de frumos”, scrie prozatorul. Despre asemenea întâmplări ne informează, azi, televiziunile comerciale, tabloidele şi o întreagă literatură „de consum”, teatru şi proză, având drept unică temă „traficul de carne vie”. Subiectul e, desigur, din seria „viaţa bate filmul”, senzaţional sau, cu vorbele de la televizor, „incendiar”, numai că Viorel Savin evită, fie şi parţial, capcana facilului, iese din reţeta prozei comerciale care, iată, nu e o invenţie a ficţionarilor de azi (ceea ce era altădată, „roman de capă şi spadă”, apoi, la noi, „roman cu haiduci” e, astăzi, „roman cu interlopi”) şi îmbracă naraţiunea bine construită, într-o logică unde realitatea intersectează fantasticul şi fantasmagoricul, cu un cadru verosimil pentru că, în fapt, întreaga aventură a Dianei Precup din Bacău e un caz clinic.
După ce provoacă un accident, în urma căruia răpitorul îşi pierde viaţa, Diana Precup îşi uită identitatea, i se retează trecutul, nu-1 mai are, se prăbuşeşte în „hăul întunecat” al lipsei memoriei şi, ajunsă în casa unor francezi, din cuprinsul unei mlaştini, întrebată cine este, repetă mecanic „cine sunt?”, iar salvatorul său, Pierre, îi dă numele Cinesunta: acesta e titlul romanului şi numele pe care se înregistrează toată cazuistica medicală în Secţia de evaluare, echilibrare și stabilizare a parametrilor vitali de la Spitalul Central al Armatei din Paris, unde ajunge în urma altor aventuri de se sparie gândul, cum zice cronicarul. Cinesunta suferă de „amnezie retrogradă de conservare”, cauzată de un şoc traumatic, trece într-o lume paralelă, unde îşi asumă noua identitate şi un nou spaţiu, castelul părăsit de la Nadlis, în care se refugiază înainte de a sfârşi în clinica doctorului Fréchet; în parcul castelului de la Nadlis e zărită de nişte copii care alertează părinţii şi poliţia despre apariţia unei „fantome”, e arestată, transferată la Paris şi, fără memorie, într-o ţară străină, ajunge subiect al presei internaţionale, manipulat pentru „rating” la radio şi televiziuni, în „The Guardian”, „Financial Times”, „Daily Telegraph”, „Corriere della Sera”. Cinesunta trăieşte în vis, „ca un animal încolţit”, în fantasmagoric, adesea; fugind de la ferma lui Pierre, de pildă, Cinesunta se scufundă într-o mlaştină, noaptea, încercând să ajungă la şoseaua pe unde pâlpâie luminile de la farurile maşinilor, alunecă în vis, între fantasmele care îi vestesc sfârşitul: „Dinspre stânga, odată cu foşnetul trestiilor se apropie de ea o domnişoară cu pălăria ornată cu flori aşezată peste părul lung, despletit pe umeri, şi îmbrăcată într-o rochie lungă, cu poalele plisate. Nu reuşea să-i distingă trăsăturile chipului şi nici culoarea rochiei, dar asta nu conta. Domnişoara se aplecă deasupra ei, îi mângâie obrazul şi o întrebă: „- Fetiţo, cum ai ajuns aici? - Am căzut de pe drum… Cine eşti? - Asta nu mai ştiu...! - De unde vii? - Nici asta nu o ştiu. - Unde te duci? - Nu ştiu, dar vreau...! - Cum te cheamă? - Nu ştiu! răspunse fata, enervată. - Minunat! bătu domnişoara din palme. Pe mine mă cheamă Jeanne. - Deci, tu eşti Jeanne. - Eu sunt. Îţi mulţumesc că ai avut grijă de iubitul meu! - Iubitul tău e un domn foarte trist... - Minunat! râse domnişoara. -...Pierre nu se poartă cu dânsul cum trebuie. - Pierre? ...Nu-i așa că Pierre este un copil minunat? Fata refuză să răspundă, dar Jeanne se aplecă deasupra ei, îi trecu palma peste frunte şi îşi repetă cu ton ameninţător, întrebarea: - Nu-i așa că Pierre este un copil minunat? - Este un om rău! îi răspunse fata. Jeanne râse în hohote: - Mi-am imaginat, mi-am imaginat...!”. Cine e Jeanne? Cine e „iubitul”? Poate bătrânul din scaunul cu rotile, de la ferma lui Pierre, prizonier al unei alte realităţi? Cine e Edu, dintr-unul din visele de la castelul din Nadlis? Dar „femeia scundă, îmbrăcată în negru, sprijinită cu cotul de un pian cu coadă” din rezerva spitalului de la Paris? Sînt chipuri din cealaltă lume, din noua memorie şi noua identitate unde, iată, Cinesunta constată că ştie bine engleza, italiana şi româna.
Viorel Savin e un fin psiholog, explorează relieful întunecat al subconştientului, înregistrând stările de panică ale fetei răpite, dar şi alunecările în realitatea secundă, a visului şi fantasmelor, folosind,cu ştiinţa și abilitatea dramaturgului, dialogul, glisând, apoi, cu instrumentele prozatorului în peisaje speciale, stări de suflet („Insula se formase dintr-o muşcătură zdravănă a fluviului, din câmpie. Nu prea întinsă, avea plaja îngustă ruptă din loc în loc de intrânduri în mijlocul cărora, din ghioluri mici şi mâloase, acoperite cu crengi şi gunoaie, se înălţau răchite cu rădăcini înfăşurate în ierburi, în fragmente divers colorate de folii de plastic amestecate cu pene, cu resturi de animale şi cu peturi, toate aduse de viituri. Copacii enormi însoţiţi de pâlcuri înghimpate de cătină şi porumbari, de tufişuri de podbal, de boji și de alte zeci de buruieni hotărâte să își continue sămânța, se aplecau către mijlocul ei peste goluri mari de întuneric”) şi în mecanica schimbărilor bruşte de comportament şi limbaj: iată cum, într-o situaţie-limită, fata serafică devine „marfă”, o curvă versată: „Tocmai ieşeau din pădure. Pe firul drumului, în depărtare, la marginea unui râu lat şi cenuşiu, se întrezărea prin aburul luminii în scădere, un oraș. - Cum ajungem acolo..., continuă tuciuriul, luăm cameră la motel şi începem lecţiile. O să te simţi bine, îţi promit! Îţi cumpăr flori şi şampanie! Eşti virgină, da' în câteva zile te învăţ tot ce trebuie. O să-ţi placă la nebunie! Fata distinse inflexiuni necunoscute în glasul tuciuriului. Îşi coborî picioarele de pe banchetă, râse ascuţit şi înjură așa cum îl auzise pe blond înjurând: - Tu-i ceriul mă-si, şi chiar nu se mişcă mai repede, rabla asta? Tuciuriul izbucni în hohote de râs, imitând-o: - «Tu-i ceriul, mă-si...?!» Ha, ha, ha!... Bravo! Te-ai hotărât! - Da' ce să po'să fac? S-o dau cotită, solo în Franţa fără să ştiu măcar limba? îi imită fata limbajul, cu nepăsare ostentativă. Tuciuriul icni, înghiţind în sec...: - A dracu’ marfă...! Abia aştepţi, nu? În loc să-i răspundă, fata întrebă: - Nu poţi să-mpingi rabla mai repede? Că adorm! - Ai stofă, fato, ai stofă...! făcu tuciuriul, încântat la culme de transformarea fetei”. Întreg acest ansamblu narativ primeşte verosimilitate prin desele referiri, citate, trimiteri la tot felul de documente: jurnalul Cinesuntei, declaraţiile domnilor Paul Bichot, judecător la Palatul de Justiţie, Louis Fernand Branly, comisar-şef al oraşului Nadlis, Gino Prancletti, agent de poliţie, Mălin Dobrescu, consulul României la Paris, Xavier Loubet, taximetrist, Armand Eduard Desjardins, fost avocat, benzile audio din arhiva medicului-şef Denis Fréchet, fotografiile casei din mlaştină, dosarele „Cazinoul” şi „Bariera”, înregistrările laboratorului de investigaţii psihiatrice, probele ridicate din castelul marchizei de Nadlis, raportul patrulei auto „din dimineaţa zilei de 20 iulie 2013” etc.
Ficţiune? Un caz clinic? Roman-document? De aventuri? În registrul realismului magic? În cel al fantasticului? Câte ceva din fiecare, Viorel Savin scriind în Cinesunta un roman singular în proza noastră de azi.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau