Criza receptării şi criza lecturii

Cu mai mulţi ani în urmă, revista „Vatra” mă invita să particip la o anchetă, adresându-mi două întrebări: 1. Mai credeţi în rostul cronicii literare? şi 2. Cum vă explicaţi sentimentul de criză a receptării şi cel de confuzie a valorilor? Grele întrebări! În scrisoarea semnată de criticii Cornel Moraru şi Al. Cistelecan se mai spunea: „Se vorbeşte şi se scrie tot mai mult despre criza receptării şi despre «moartea cronicii literare». În pofida acestor lamentaţii, specia cronicii literare pare să prospere în toate publicaţiile de cultură. Fenomenul ca atare e promovat şi de o bogată producţie editorială. Cantitatea, cel puţin, pare să dezmintă ipoteza crizei. Dar această evidenţă nu slăbeşte reproşurile aduse instituţiei receptării ca atare... Vă rugăm să luaţi parte la un «club al cronicarilor literari» care să dezbată, prin chiar intermediul protagoniştilor, condiţia actuală a speciei”.

Vrând eu să răspund invitaţiei, am constatat că mai nimic nu se leagă. Şi asta pentru că realitatea însăşi – cea a criticii de întâmpinare – era la data amintitei anchete incoerentă şi confuză. Ce să spui despre cronica literară şi despre condiţia ei într-o vreme când criticii, cronicarii literari, nu puţini, găsiseră de cuviinţă să comenteze, să „analizeze” nu atât cărţi, cât „marea trăncăneală” a unor politicieni sau să se angajeze ei înşişi în politică? Dar nu numai cronicarii, jurnaliştii culturali, ci chiar oamenii de litere cu pretenţii, autori de cărţi de critică intrate în bibliografiile obligatorii.

Cel mai reputat cronicar literar al epocii postbelice, criticul care a făcut din cronica literară o adevărată instituţie, Nicolae Manolescu, afirmase într-un interviu apărut într-o revistă de cultură că adevăraţii lideri de opinie ai noii epoci pe care o trăim nu mai sunt şi nu vor mai fi scriitorii şi criticii, ci politicienii. Nu mi-am putut da seama dacă o spunea cu regret. Mi-ar fi plăcut să cred că nu era deloc încântat de mutaţia pe care o preconiza. Starea de criză a receptării şi, ca o consecinţă, de confuzie a valorilor era şi încă este la noi una acută. Şi cum să nu fie aşa, când mass-media, îndeosebi televiziunile, s-au transformat în puternice focare de subcultură, de o nocivitate extremă, şi când orice veleitar care are nevoie să-şi umple cu o nouă carte dosarul de universitar sau pe cel de intrare în Uniunea Scriitorilor o poate tipări aproape la orice editură, plătind? Plătindu-l apoi şi pe câte un recenzent să-i laude opera. Cunosc destule cazuri.

Ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă cu „specia cronicii literare” care forma obiectul dezbaterii ce am evocat-o la începutul acestor însemnări? Citisem chiar atunci în „Convorbiri literare” un articol semnat de istoricul literar Dan Mănucă, intitulat „Amurgul foiletonului”. Profesorul Mănucă observa: „Ultimul deceniu a produs un fenomen considerat îngrijorător de o parte a comentatorilor de literatură: dispariţia foiletoniştilor şi apariţia unei categorii indecise de apartenenţă, care nu are nici rigoarea profesionistului, nici pasiunea amatorului. Este vorba de o specie hirsută, agramată şi agresivă, plină de infatuarea subculturii. Cei mai mulţi şi mai competenţi critici de întâmpinare au cam încetat să se mai pronunţe. Pentru a judeca acest fapt ar însemna să aflăm mai întâi o explicaţie de ordin istoric. Este o situaţie particulară literaturii noastre, care nu apare în nici o altă literatură europeană. Este vorba de cariera îndelungată pe care a făcut-o foiletonistul român – pe care îl suprapun peste criticul de întâmpinare – până în 1989, cu toate contestările care, acum, i se aduc. A apărut o dată cu Lovinescu şi Călinescu, şi-a consolidat poziţia prin Pompiliu Constantinescu şi Şerban Cioculescu. După 1950, a avut un rol salutar, deoarece a apărat sus şi tare principiul estetic. Însă prezenţa lui după 1989 a început să-i supere mult mai tare pe veleitari decât îi incomoda, înainte, pe activişti”. Dan Mănucă mai observa: „Pe alte meleaguri, criticul de întâmpinare nu mai există de multă vreme. Cam de o jumătate de secol i-a luat locul critica tehnică, practicată de reprezentanţii mediilor academice”.

Deşi observaţia mi se pare excesivă, întreb şi eu totuşi: cine şi ce le vor lua locul la noi? Un posibil răspuns ar fi: jurnalistul cultural bine informat. Poate nu chiar un Bernard Pivot român, dar un critic competent dublat de un jurnalist eficient. Sigur că mersul lucrurilor depinde şi de „conspiraţia” veleitarilor care fug de judecata estetică precum dracul de tămâie. Şi ştiu ei de ce! Ar fi însă catastrofal ca tocmai în epoca noastră, considerată şi una a postliteraturii, judecata de valoare să fie lăsată numai în seama „criticii tehnice” şi a reprezentanţilor mediilor academice. Oricum, critica tehnică şi chiar tehnicistă, practicată şi la noi inclusiv în deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut, trebuie dublată de o performantă critică de întâmpinare profesată cu talent şi simţ al valorii. De altfel, ea a şi impus canonul, aproape imposibil de schimbat în mod esenţial, cu toate opintelele ridicole ale unora. O critică ce se adresează nu doar iniţiaţilor şi studioşilor, ci şi unei mase mai largi de cititori, cultivând ceea ce s-a numit viciul lecturii.

Canonul literar se constituie, postula teoreticianul lecturii Matei Călinescu, în mod democratic, el fiind în ultimă instanţă şi opera cititorilor; nu a unui regim politic sau a unui grup de teoreticieni şi ideologi. Un rol capital revine, desigur, cititorilor profesionişti care sunt cronicarii literari, criticii de întâmpinare, jurnaliştii culturali capabili să promoveze cartea bună, literatura adevărată. N-ar trebui uitate nici o clipă măcar câteva propoziţii fundamentale formulate de corifeii criticii româneşti. Amintesc doar una aparţinând lui Călinescu: „Unde nu sunt cititori, nu mai eşti mândru să ai talent”.