Cu inima la salcâmii de acasă
Dimensiune font:
Călătorul cu viciul memoriei, care a fost Octavian Paler, spunea că oriunde am călători, oriunde ne-ar purta valurile vieţii, nu vom găsi decât ceea ce ducem cu noi: amintirile, copilăria, lecturile, miturile noastre. Chiar dacă este vorba de o mitologie aşa-zicând personală, subiectivă. Povestea Constantin Ţoiu într-un admirabil eseu: „Un scriitor român, stabilit de cinci decenii în străinătate, mă întreba de Râmnicu Sărat, dacă mai e brutăria aia din centru cu doi salcâmi în faţă, unde în zori – geamurile arzând de văpaia cuptorului –, se scotea pâinea cea mai bună. Umbla prin jurul Madridului, să dea de ceva asemănător, găsise ceva într-un loc dar nu se compară! Doi salcâmi?! am zis, prefăcându-mă că scotocesc prin memorie. Sigur! am minţit, există, domnule, sunt acolo, la locul lor şi brutăria, e o brutărie grozavă… Să-i fi zis că, într-o jumătate de veac totul se schimbă, chiar şi ideea schimbării? N-am vrut să-l dezamăgesc; era locul său sfânt, şi el oricum dăinuia în memoria sa ca un arhetip”.
Mi-am amintit de evocarea lui Constantin Ţoiu atunci când am citit unul dintre memorialele de călătorie ale lui Grigore Ilisei, o carte de „privelişti ale lumii în zugrăvituri de cuvinte”, cum le numeşte el, în Anglia, Belgia, Germania, Grecia, Italia, Spania. M-au dus cu gândul la eseul autorului „Galeriei cu viţă sălbatică” tocmai paginile din jurnalul despre Madrid, metropola străjuită, la propriu şi la figurat, de monumentalii Don Quijote şi Sancho Panza, unde Grigore Ilisei a avut prilejul de a-l cunoaşte pe George Uscătescu. Emoţia întâlnirii cu ilustrul român din exil, scriitor, profesor titular al Catedrei de Estetică şi Arte a Universităţii Complutense, editor al revistei „Destin”, a cărei colecţie îi interesează deopotrivă pe româniştii din spaţiul hispanic şi pe hispanişti, este pe cât de bine temperat mărturisită de Grigore Ilisei, pe atât de profundă. Portretul lui George Uscătescu este esenţialmente al unui „dezrădăcinat”, cum însuşi se consideră. Asta, chiar şi după 52 de ani de viaţă şi prodigioasă activitate în ţara lui Ortega Y Gasset şi Salvador de Madariaga, pe care îi pomenesc, în acest context, nu întâmplător. Salvador de Madariaga e gânditorul care şi-a definit patria astfel: Spania e ceea ce se vede plus misterele ei. Parafrazându-l în stil cioranian, Octavian Paler spunea: România este ceea ce se vede plus ratările ei. Gorjanul pribeag îi apare lui Ilisei impunător în singurătatea sa, trăită cu atât mai dramatic, însă discret, după moartea soţiei, Consuela Ribeta, cântăreaţă celebră de operă. A reuşit să o înveţe limba română, „dar n-a izbutit să-i convingă pe cei din neamul său, pe care i-a adus în Spania, să-şi vorbească curat şi curent limba obârşiei româneşti”, aceştia cantonând într-o păsărească ridicolă. George Uscătescu nu avea cum să prevadă la începutul anilor ʼ90, când făcea aceste mărturisiri, că în România limba păsărească va deveni regula, că agramatismul, pronunţia şi intonaţia manelistică aveau să capete o tristă rigoare, constituind semnul distinctiv, aproape nobiliar, al noilor elite, al parveniţilor şi sfertodocţilor de genul celor pe care i-a nemurit Caragiale şi pe care i-a adus la rampă Theodor Mazilu, poate cel mai mare dramaturg român după Nenea Iancu. Dar să revin la portretul lui George Uscătescu schiţat de Ilisei: „Gânditorul de profunzime, zămislitorul de idei şi de concepte noi privitoare la civilizaţia contemporană, omul chemat pentru a da sfaturi în cele mai înalte medii politice europene referitoare la arhitectura continentală, este o fiinţă căreia nimic nu i-a fost străin. I-a plăcut şi îi place să-şi trăiască viaţa aproape ca un sibarit. A îndrăgit călătoria, chiar umbletul hai-hui prin lume, dar a îndrăgit în egală măsură confortul, tihna vieţii domestice. Nu şi-a înfrânat niciodată bucuria de a admira şi iubi femeia. Azi e dezamăgit de felul în care arată vestimentaţia feminină, cea promovată de marile case de modă. E convins că acum multe reprezentante ale sexului frumos îşi batjocoresc darurile primite de la Dumnezeu. Când face astfel de consideraţii, profesorul e realmente revoltat. Şi adaugă apăsat şi cu năduf: «Se îmbracă urât, într-un fel care e potrivnic feminităţii lor. Sunt bătaia de joc a artiştilor modei, care nu doar că-s misogini, ci homosexuali cu toţii»”. Cum se vede, esteticianul şi bărbatul experimentat nu se dezminţeau.
Dezamăgirea lui George Uscătescu, ca şi a altor cărturari, scriitori, artişti (Valeriu Anania, Dumitru Ţepeneag şi mulţi alţii) care din diferite motive, în primul rând din cauza vitregiilor istorice, au emigrat, privea mai ales exilul românesc. Păstrându-şi mereu treaz spiritul critic, pe care îl presupune orice iubire adevărată, iubirea pentru ţara de obârşie şi pentru cei din neamul său nu a fost niciodată una rea, ca în atâtea alte cazuri, ci protector-critică şi ziditoare în spirit: „Eu am încercat prin revista pe care o scot, «Destin», un titlu nu îmtâmplător ales, să apropii marile spirite româneşti din diaspora, să le aduc mai aproape de vatra lor originară. Câteodată am reuşit, dar de cele mai multe ori am încercat sentimentul că lupt cu morile de vânt. E poate blestemul acestui neam, care se adună când cuţitul ajunge la os. De ce oare numai atunci?”. De ce oare nici măcar atunci, la greu?!, mi-aş permite să continui întrebarea.
Român filoromân, cu formula lui Călinescu, George Uscătescu părea să fi rămas însă, după mai bine de jumătate de secol de la despărţirea, fie şi numai fizică, de ţara natală, cu o viziune puţin cam idilică despre noi. Dezbinarea, războiul româno-român se dovedesc a fi, din păcate, trăsături definitorii ale specificului nostru naţional, dacă mai putem, dacă ni se mai dă voie să vorbim de specific naţional. Mari conştiinţe, precum a fost regretatul istoric Florin Constantiniu, nu mai întrevăd vreo şansă de salvare, de „adunare” în perspectiva unui ideal, pentru simplul motiv, observa acelaşi mare istoric, că românii nu mai au nici un ideal. S-a distrus mai ales idealul, adică ceea ce ţine de suflet. Românii s-au adunat, ca să rămân la verbul lui George Uscătescu, au luptat, au suferit, au murit atunci când au avut de construit o ţară, când li s-a pus în faţă un ideal privind destinul lor în lume, de pildă la 1848, la 1859 sau la 1916-1918. Acum, nimeni şi nimic nu-i mai adună, ba chiar îi dezbină şi îi împrăştie în patru zări, îi alungă. Îşi părăsesc ţara ajunsă pe mâna unor jefuitori şi trădători de neam şi nu puţini nici nu se mai uită în urmă. Simt că nu mai există nici o speranţă privind viitorul unei Românii desfigurate, o Românie ce nu mai e nici măcar „eminamente agrară” şi unde însăşi ideea schimbării nu doar s-a schimbat, cum scria Constantin Ţoiu cu multe decenii în urmă când îl întâlnea la Madrid pe nostalgicul care nu o mai văzuse de o jumătate de veac, ci s-a schimonosit într-un mod grotesc.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau