Cu nostalgie, despre nostalgie

 Recitesc niște însemnări de lectură a unei cărți pe care nu credeam că o voi mai citi vreodată, fiindcă mă temeam că nu va mai fi scrisă, după ce reputatul hispanist, exeget şi traducător Paul Alexndru Georgescu primise, cu circa doi ani înainte de apariţia ei, un tulburător mesaj de adio al lui Gabriel Garcia Márquez adresat prietenilor, cunoscuți și necunoscuți, intitulat Păpuşa de cârpă, pe care săptămânalul Adevărul literar şi artistic, din a cărui echipă redacţională făceam parte, l-a publicat atunci, în traducerea profesorului Georgescu, pe prima pagină:

”Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o păpuşă de cârpă şi mi-ar dărui un pic de viaţă, s-ar putea să nu-i spun tot ce gândesc, dar, în definitiv, aş gândi tot ce spun. // Aş da preţ lucrurilor nu pentru cât valorează, ci pentru ce semnifică ele.//Aş dormi puţin, aş visa mai mult, înţeleg că pentru fiecare minut când închidem ochii pierdem şaizeci de secunde de lumină.//(...)Aş picta un vis de van Gogh, iar pe stele aş scrie un poem de Bendetti.Un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care aş oferi-o lunii.//Aş stropi cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor lor şi sărutul de sânge al petalelor lor... Doamne, dacă aş avea un crâmpei de viaţă... N-aş lăsa să treacă un moment fără să spun oamenilor că iubesc.// Le-aş dovedi oamenilor cât greşesc gândind că încetează să iubescă atunci când îmbătrânesc numai când încetează să iubească.//(...)Am învăţat că toată lumea vrea să iubească pe culmea muntelui, fără să ştie că adevărata fericire stă în forma urcuşului pe culme.// Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu micul lui pumn, pentru prima dată, degetul tatălui său, îl prinde pentru totdeauna.// Am învăţat că un om are dreptul să-l privească pe celălalt de sus, numai când l-a ajutat să se ridice.// Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăţ de la voi, dar până la urmă nu au să-mi folosească prea mult, pentru că atunci când mă vor aşeza în acel geamantan, din nefericire, voi fi ocupat cu muritul...”.

Sunt acestea fragmente dintr-o epistolă cu arhitectura și inflexiunile poem dramatic pe care autorul Veacului de singurătate şi al Cronicii unei morţi anunţate o trimitea prietenilor săi după ce aflase de recrudescenţa neiertătoarei maladii de care suferea.

Numai că Dumnezeu a vrut ca Gabriel Garcia Márquez să învingă pentru o destul de lungă vreme boala şi să ne poată dărui primul volum (dintr-o trilogie) de 600 de pagini, al memoriilor sale, purtând un titlu cum nu e altul mai definitoriu în ceea ce-l priveşte: “A trăi pentru a povesti”. O carte pe care, așa cum am mărturisit deja, nu speram s-o mai citesc. A fost tipărită într-un prim tiraj de un milion de exemplare și s-a epuizat în doar câteva zile. Un record absolut în materie editorială. Și să nu uităm că nu e vorba de o carte ce are ca subiect un sexgate sau vreun scandal politic, ci una grea, la propriu şi la figurat. A fost lansată, cum era şi firesc, în Spania şi în America Latină. A apărut apoi şi în alte spaţii geografice şi culturale, inclusiv în Europa, inclusiv în România. Peste tot a avut un incomparabil ecou și un succes de piață fără precedent, dar parcă niciunde acestea nu au fost atât de eclatante ca în lumea hispanică, acea lume fabuloasă, căreia povestea îi este însuşi destinul. Marele romancier nu a participat la lansare, întrucât, pentru a-l parafraza, era foarte ocupat cu trăitul. Altfel spus, cu scrisul, căci pentru Gabriel Garcia Márquez a trăi însemna a scrie. De data aceasta, a scrie, la propriu, romanul vieţii sale, poate chiar un roman al romanelor sale, cum proiectase în urmă cu vreo câteva decenii.

Dar, apropo de Spania, de Hispanoamerica, iată ce povestea creatorul “Toamnei Patriarhului” prin anii ’80:

“Acum douăzeci de ani, în Mexic, am fost de câteva ori să văd filmul Ultimul tango, prizonier al nostalgiei cântecelor pe care le auzisem de atâtea ori cântate de bunica. Săptămâna trecută, în Barcelona, am fost cu un grup de prieteni să văd spectacolul pe viu al Sarei Montiel, dar nu ca să mai ascult cântecele bunicii, ci prizonier al nostalgiei acelor timpuri din Mexic. Pe când le cânta bunica, la cei şase ani ai mei, cântecele mi se păreau triste. Când le-am ascultat din nou în film, treizeci de ani mai târziu, mi s-au părut mult mai triste. Acum, la Barcelona, mi s-au părut atât de triste, încât de-abia dacă mai erau suportabile pentru un nostalgic iremediabil ca mine. Când am ieşit din teatru, noaptea era diafană şi călduţă şi aerul avea o prospeţime de trandafiri de mare, în timp ce restul Europei naufragia în zăpadă. M-am simţit înduioşat în acel oraş frumos, lunatic şi indescifrabil, în care am lăsat şuvoiul atâtor ani din viaţa mea şi din viaţa copiilor mei, şi ceea ce am simţit atunci nu a fost nostalgia dintotdeauna, ci un sentiment mai sfâşietor: nostalgia nostalgiei. Pentru generaţia mea, care avea cam 15 ani când s-a terminat războiul civil din Spania, această nelinişte a nostalgiilor suprapuse îşi are rădăcinile în Spania. Noi am fost cei care am trăit, într-un moment în care toate amuntirile sunt eterne, ceea ce noi numim cea de-a doua cucerire a Americii. Mă refer la debarcarea masivă a republicanilor învinşi, care nu erau înarmaţi cu cruce şi spadă, ca prima dată, ci cu o forţă a spiritului care ne-a schimbat viaţa. Mulţi au sosit convinşi că era un exil momentan. Se spunea până de curând, şi mai serios decât s-ar putea crede, că mulţi dintre cei care au sosit în Mexic nu au vrut să se mişte din portul Veracruz, şi nici măcar să-şi desfacă bagajele, ca să piardă locul în primele vapoare de întoarcere(...) În Buenos Aires, în Bogota, în Ciudad de Mexico, în Havana au apărut dintr-o dată restaurante populare care păreau aduse în întregime de la Madrid sau Sevilla... Odată, când călătoream de la Veracruz la Cartagena de Indias, cu un vapor spaniol, am fost martorul unei întâmplări care mi s-a părut o sinteză perfectă a întregii drame a exilului. Un refugiat urcase pe vapor ca să bea un aperitiv la restaurant. Chelnerul, care după cât se părea îl cunoştea din alte călătorii, l-a întrebat dacă-l dorea cu apă. Refugiatul a spus că nu, dar chelnerul l-a convins, pentru că s-a înclinat peste tejghea şi i-a spus cu o voce complice: Avem încă apă din Spania”.

O evocare ca un poem ce s-ar putea intitula, în linia celor povestite de marele romancier, laureat al Premiului Nobel, de la nașterea căruia s-au împlinit în luna martie a acestui an 90 de ani, “Nostalgia rădăcinilor”. Constantin Coroiu