Dan Hatmanu, poezie şi adevăr
Dimensiune font:
Dan Hatmanu a atins în această toamnă vârsta patriarhilor. Ori de câte ori l-am vizitat de-a lungul câtorva decenii în atelierul său din vechea Stradă Armeană, am admirat, iarăşi şi iarăşi, cu sporită emoţie, autoportretele şi portretele aflate aici.
Între altele, autoportretele mi-au evocat ceea ce mărturisea G. Călinescu privind fotografii ale sale din copilărie şi adolescenţă. Mă întreb: i-ar putea chestiona Dan Hatmanu, precum marele critic, pe cei rânduiţi în autoportretele sale – de la vârsta de doi ani şi până la deplina maturitate – „Cine sunteţi voi, de ce vă numiţi cu numele meu?”. Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că Dan Hatmanu îşi redescoperă şi îşi revendică toate vârstele, redobândindu-le şi pentru noi, cei care îi privim şi îi admirăm autoportretele (în timp). „În toate autoportretele mele – mi-a mărturisit pictorul într-un interviu – am fost mai înainte de orice sincer. Oricum, dintre toate portretele mele, autoportretele sunt cele mai reuşite. Ciclul Autoportret în timp este în fond o autobiografie, începând de la vârsta de doi ani şi până în prezent”.
În fond, amintitul ciclu se constituie într-un autoportret văzut diacronic, sugerând, ilustrând un destin: destinul unui mare artist a cărui traiectorie a început într-un sat aşezat pe tărâmul străvechi al Culturii Cucuteni, între colinele molcome, policrome ale Hârlăului şi Cotnarilor, un sat cu o memorie fabuloasă – Scobinţi. În semn de recunoştinţă pentru satul natal, pentru obârşia sa, pentru şirul nesfârşitelor generaţii care s-au petrecut şi se petrec „ca florile şi frunzele anotimpurilor”, cum spunea Mihail Sadoveanu, Dan Hatmanu a făcut ceva cu totul inedit: a pictat pe zidul şcolii din Scobinţi, unde părinţii săi au fost dascălii a zeci şi zeci de promoţii, iar el învăţăcel, o frescă istorică intitulată Continuitate: „Eu m-am născut chiar în acea şcoală. Fresca pe care am realizat-o povesteşte istoria patriei. Mai întâi am schiţat un proiect, i-am adunat pe oamenii din sat la şcoală şi i-am rugat să-şi spună părerea… La început oamenii s-au sfiit să-şi spună opinia. Când dialogul s-a mai închegat, unul dintre săteni a propus ca printre oştenii lui Ştefan cel Mare, înfăţişaţi în frescă, să mă pictez şi pe mine. Am dat curs propunerii… Am simţit nevoia ca în şcoala în care părinţii mei i-au învăţat pe atâţia copii istoria neamului, eu să continui, cu mijloacele mele, lecţia lor. La dezvelire, care a avut loc în 1975, a venit multă lume şi a fost unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa mea”.
Târziu, mult mai târziu, într-o perioadă când la putere au parvenit „istoricii” demolatori, când mitul lui Mihai cel Mare şi al lui Eminescu au devenit subiecte de batjocură în manualele „alternative” şi în câte vreo fiţuică a unor mardeiaşi elitişti, fresca pe teme ale istoriei naţionale care – culmea! – se mai intitula şi Continuitate – a fost distrusă. Şi asta la puţin timp după ce autorul ei – creatorul unei opere afirmate pe meridianele lumii, de la Tokyo la New York, de la Sankt Petersburg la Mexico City, de la Bucureşti la Paris, de la Iaşi la Roma, la Veneţia, la Havana ş.a.m.d. fusese distins cu titlul de Cetăţean de onoare al comunei Scobinţi, nu doar ca un strălucit fiu la satului, ci şi pentru că înzestrase aşezarea cu o operă de artă monumentală, fără a pretinde nimic în schimb, răsplata supremă pentru artist fiind bucuria consătenilor săi şi lumina din ochii copiilor acestora, care au retrăit momente memorabile ale istoriei patriei, narate în culoare, pe pereţii şcolii lor, de un mare pictor ce învăţase şi el carte sub acoperişul aceluiaşi vechi aşezământ. Mâhnit, Dan Hatmanu spune, ori de câte ori vine vorba despre acest fapt, pe care nu ezit să-l numesc profanator, că „nu-s de vină oamenii satului”, rămânând la fel de îndatorat şi ataşat de matca sa. Într-un interviu televizat realizat da Grigore Ilisei mărturisea: „Mă întorc foarte des în copilărie, fiindcă mă simt foarte bine în timpul şi în locul unde m-am născut. Mă reîntorc mereu la Scobinţi”. Iar de la Scobinţi se reîntoarce mereu la Iaşi. L-am întrebat cu diverse prilejuri: unde i-ar fi plăcut cel mai mult să trăiască şi să lucreze? Mi-a răspuns fără să ezite: „Numai la Iaşi”.
A pictat în multe locuri din lume. La Sankt Petersburg şi la Paris - cele două mari centre artistice ale lumii în care a şi studiat, după ce a absolvit Academia de Arte Frumoase din Iaşi, unde a fost elevul preferat şi cel mai strălucit al lui Corneliu Baba -, la New York, în Mexic, în Italia, în Germania etc. A creat cicluri ce au devenit repere distincte în istoria artei plastice contemporane şi a avut expoziţii în timpul numeroaselor sale sejururi, toate de lucru, în străinătate, a înzestrat Filiala din Iaşi a Uniunii Scriitorilor cu o splendidă galerie de portrete ale unor mari scriitori şi artişti români şi străini. Portretele primarilor Iaşului rânduiţi în sala mare a Palatului Roznovanu, ca şi cele ale marilor diplomaţi români de la Ministerul Afacerilor Externe poartă semnătura sa. Tot opera lui Dan Hatmanu este şi monumentalul tablou înfăţişându-l pe Nicolae Titulescu de la sediul fostei Societăţi a Naţiunilor Unite de la Geneva. De remarcat apoi că artistul a donat peste 170 de lucrări Muzeului de Artă din Iaşi, alte lucrări ale sale au intrat, ca donaţii, şi în patrimoniul unor muzee din străinătate.
Cea dintâi confruntare importantă peste hotarele ţării, poate chiar decisivă pentru evoluţia lui Dan Hatmanu ca artist, s-a produs în 1964, cu expoziţia Aspecte din Paris, găzduită de celebra Galerie du Passeur (unde au expus, de-a lungul vremii, artişti celebri, între care Picasso). Cronicarul revistei „Lettres Françaises” scria cu acel prilej: „Dan Hatmanu a văzut Parisul ca un oraş care dansează şi ameţeşte într-o mişcare ondulatorie. Beţia pe care o redă este plină de poezie şi de adevăr”. Cu un an înainte, în 1963, prezentase în fascinanta metropolă de la gurile Nevei expoziţia Aspecte din Leningrad. A urmat ciclul Vitrinele Parisului, mai întâi în creion şi apoi în culoare, tulburătoare demonstraţie de virtuozitate, suită de viziuni, cum le numeşte autorul, inspirate şi din operele unor mari scriitori francezi, între aceştia din urmă şi unul de origine română: Eugen Ionescu. În fine, Iaşul, evocare sentimentală şi Je tʼaime Paris sunt două dintre ciclurile cele mai reprezentative ale unui pictor cu o operă de o excepţională varietate tematică şi stilistică.
Spaţiul genezei creaţiei lui Dan Hatmanu, precum şi cel de visare şi de perpetuă reîntoarcere îl constituie Iaşul. Asemuieşte Cetatea dintre coline „prin modul cum este instalată în spaţiu, cu Florenţa, cu Toledo” şi crede că Iaşul „este dăruit de Dumnezeu artiştilor”. Aici, Corneliu Baba a descoperit în Dan Hatmanu, cu peste 70 de ani în urmă, un talent, dintre cele care, aprecia marele pictor, se nasc o dată la un secol.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau