Despre cuvânt, cinste şi gramatică
Dimensiune font:
Dacă „un cuvânt de-al nostru poate repovesti lumea”, cum credea Constantin Noica, un cuvânt de-al nostru (sau de-al altora) ar putea şi distruge lumea. Nu există aproape nimic care să aibă atâta putere precum cuvântul. Mânuit greşit ori cu rea credinţă, el poate arunca în neant o idee genială, poate isca o catastrofă, poate vindeca sau ucide. Pentru a ne da seama de forţa cuvântului, să ne gândim doar la ceea ce el tezaurizează. Un mare învăţat ca Edgar Papu observa: „Aproape întregul tezaur umanist al Antichităţii ne provine de la mânuitorii cuvântului. Abia în al doilea rând ne-au influenţat din acea vreme vestigiile arhitecturii, sculpturii şi picturii”.
Un poet spaniol contemporan intervievat de poetul Horia Bădescu observa: „Ceea ce a caracterizat şi diferenţiat specia umană a fost capacitatea de a construi. Piatra de temelie a acestei capacităţi este cuvântul…”. Din perspectiva lui Nichita Stănescu: „Cuvintele sunt revederi dureroase ale sentimentelor”. Aş spune că mai ales acest combustibil, această încărcătură, sentimentele, conferă cuvântului o forţă de neegalat.
Este pe deplin dovedit că adevăraţii oameni politici şi de stat, cei născuţi, nu făcuţi, altminteri foarte rari, iar în Europa de astăzi mai degrabă inexistenţi, sau diplomaţii de carieră au şi trebuie să aibă de regulă ceea ce s-a numit, cu o sintagmă căzută în ridicol prin folosirea ei excesivă şi de multe ori anapoda, un foarte bine dozat şi eficient limbaj de lemn. Funcţia şi profesia îi obligă să utilizeze cuvântul cu foarte mare parcimonie şi rigoare. În exerciţiul lor, fondul lexical nu poate fi decât restrâns, auster, constituit din cuvinte şi locuţiuni în majoritatea lor trecute prin probele de foc ale unor dialoguri care nu o dată seamănă cu nişte războaie paşnice. Iar astfel de cuvinte nu sunt deloc multe.
Dacă după marea conflagraţie mondială încheiată în 1945 şi până foarte recent nu ar fi existat asemenea războaie paşnice – repet cu voluptate acest oximoron –, războiul rece ar fi devenit fierbinte şi rachetele atomice nimicitoare ar fi ţâşnit demult din sinistrele silozuri. Numai că bătăliile purtate cu floreta diplomaţiei, a cuvântului inteligent şi bine cumpănit, nu au nimic comun cu pălăvrăgelile de cafenea civică şi cu glumiţele cutărui eseist mai mult sau mai puţin inspirate, mai mult sau mai puţin simpatice. Altminteri, în orice discurs, nu doar cel diplomatic, cuvântul trebuie să fie exact şi aşezat numai într-un singur loc dintr-o frază, inclusiv atunci când este necersarmente ambiguu.
De bună seamă, ceea ce potenţează forţa de expresie a unui cuvânt, a unui text e şi contextul. Caragiale despre care Ibrăileanu afirma că este cel mai mare artist al cuvântului din literatura română, mai mare chiar, scria criticul, decât Eminescu, s-a dovedit a fi maestrul suprem al adecvării textului la context, prin context înţelegând şi personajul sau personajele care vorbesc, care exprimă şi se exprimă. Noica constata: „Toată lumea se străduie să aibă un context”, dar care îi este textul?, se întreba filozoful rostirii româneşti. Artişti ca I.L. Caragiale vin şi ne oferă textul. De pildă, sintagma „curat murdar”. Nu este ea un text definitoriu pentru tot contextul nostru, cel al lumii şi epocii în care ne aflăm?! Textul lui Caragiale pare să se sincronizeze mereu cu contextul. Un text pentru totdeauna.
Imaginea şi destinul fiecăruia dintre noi depind, uneori hotărâtor, de când, unde şi cum folosim cuvântul. Ne săpăm mormântul moral, social şi, în cele din urmă, istoric mânuind prost cuvântul. Politica şi mass-media româneşti de azi, dar nu numai ele, o dovedesc, din păcate, cu asupra de măsură.
Şi dacă tot l-am pomenit pe Caragiale, mi se pare nimerit şi, aş spune, ilustrativ să citez un pamflet în versuri, intitulat „Semnul”, descoperit în corespondenţa sa cu Paul Zarifopol:
„Din toate câte sunt pe lume/ Nu-i una fără semn anume:/ După miros cunoşti o floare;/ Cunoşti un fruct după savoare,/ Un geniu după o gândire/ Şi steaua după o sclipire;/ Pe-un om de duh, pe cum priveşte/ Şi pe neghiob pe cât vorbeşte;/ Cunoşti o pasăre pe glas,/ Copoiul de vânat pe nas;/ Un câine ori un om turbat/ Pe bale şi lătrat/ Cunoşti o fiară/ După ghiară;/ După un fluier pe mierloi/ După mai multe pe… ciocoi!”.
Să mai rămânem o clipă cu Nenea Iancu şi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să-l ascultăm pe creatorul nemuritorului Rică Venturiano (publicist şi studinte în ce altceva decât în Drept!), de această dată adresându-se ziariştilor şi ziaristelor de pe întreg cuprinsul scumpei noastre patrii şi atât de năpăstuitei limbi române: „E un meşteşug greu gazetăria. Întrebaţi-mă pe mine să vă spun eu cât e de grea această meserie. Ca să luminezi pe oameni, trebuie să fii tu mai întâi luminat: să cunoşti multe, să cugeţi profund, să cerni, să selecţionezi şi să dai publicului gând bun în fraze bune… Cinste şi gramatică sunt cele două condiţii esenţiale ale unei prese bune… Sunt bune şi ideile… dar nu sunt obligatorii! Cinste şi gramatică sunt condiţiile esenţiale!”.
Grele, aproape imposibile condiţii pentru urmaşii postdecembrişti ai lui Rică Venturiano.
Sursa foto: wikimedia.org
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau