Dialog cu bunic – Grădinari (I)

- Făceam împreună cumpărături, într-o veche piaţă din Târgu-Neamţ, când matale îmi spuneai că satului în care mi-am petrecut şi eu o parte din prima copilărie şi, mai apoi, din vacanţele de vară, ar trebui să i se spună Grădinari. Te-am întrebat atunci de ce i s-ar potrivi mai bine această denumire satului nostru de lângă Hanu-Ancuţei, dar mi-ai rămas dator cu o explicaţie.

- Păi, cam în ultima sută de ani, cea mai mare parte a consătenilor meu au aprovizionat cu legume şi zarzavaturi oraşele Fălticeni, Paşcani, Târgu-Neamţ, ba, într-o vreme, chiar Piatra Neamţ şi Romanul, Suceava, Gura Humorului şi Câmplung Moldovenesc.

- Dar cei din satele vecine nu aveau posibilităţi de irigare asemănătoare?

- Pământul din lunca Moldovei este la fel de bun, posibilitatea de irigare cu apă din râu se află şi la îndemâna altora...

- Şi atunci?

- Este vorba despre priceperea oamenilor. Grădinăritul a fost şi chiar a rămas o ocupaţie bănoasă, însă, pe lângă multă muncă şi pasiune, mai implică şi cunoaşterea unor reguli pe care adevăraţii grădinari le respectă şi le aplică cu grijă încă din primele zile de primăvară şi până toamna târziu, când apare bruma şi îngheţul.

- Şi de unde au dobândit oamenii de aici această meserie de cultivatori de legume?

- Băiatule, povestea e cam lungă.

- Chiar m-ai făcut curios, bunicule!

- Această îndeletnicire destul de complicată, oamenii de pe la noi au învăţat-o de la un tânăr bulgar, pripăşit în satul nostru cu un secol în urmă.

- Cum a ajuns tânărul din ţara vecină tocmai aici?

- Îl chema Andrei Iordanov şi era din zona Ruse, dintr-un sat mare de pe malul drept al Dunării, cu majoritatea locuitorilor de etnie română. Erau acolo două şcoli, una bulgărească, alta românească. Părintele acelui tânăr era bulgar, iar mama româncă. şi-au adus băiatul, unicul copil, la şcoala Normală „Vasile Lupu” din vechea capitală a Moldovei – preparandie vestită în sud-estul Europei -, spre a-l pregăti încă din clasele primare şi până la trecerea examenului de diplomă, ca să devină învăţător în ţara lui de origine. În anii de şcoală, băiatul nu prea a mers la acasă, în Bulgaria, nici în vacanţele de vară. Îl mai vizitau părinţii, care-l îndemnau să stea cât mai mult pe meleagurile noastre, ca să deprindă bine tainele limbii. Tânărul nu ieşea din cuvântul lor. Fiind un pasionat cultivator de legume, lucra vara, şi nu numai, în grădina cu zarzavat şi în răsadniţele şcolii; era priceput, prietenos, iar colegii şi chiar cei doi profesori de ştiinţe naturale aveau de învăţat de la el.

- Da. Şi?

- Şi când era în anul terminal, normalistul Iordanov Andrei a fost înştiinţat că părinţii lui şi-au pierdut viaţa într-un accident. Ce s-a întâmplat? Cei doi bulgari, soţ şi soţie, traversau Dunărea îngheţată cu un car cu boi încărcat cu varză, cartofi, ceapă şi alte legume, cum o mai făcuseră ierni de-a rândul, ca să ajungă mai de-a dreptul la marele târg anual din oraşul „Z” de pe malul românesc.
- Dar era permis?
- Cică exista un acord între autorităţile locale din zonele de frontieră, numit „la mica înţelegere”, prin care românii şi bulgarii din localităţile de lângă Dunăre puteau trece pentru câteva zile în ţara vecină cu permisiunea celor care asigurau paza graniţei.

Cum spuneam, în timp ce traversau Dunăre, gheaţa a cedat brusc. Ivan şi Ecaterina Iordanov, împreună cu carul cu boi au fost înghiţiţi de apele fluviului sub privirile grănicerilor îngroziţi. Vestea morţii părinţilor l-a descumpănit pe Andrei ca un trăsnet. Absenta de la şcoală, stătea flămând zile întregi, trăia coşmarul nopţilor nedormite şi al lipsei de comunicare. A fost nevoie de intervenţia atentă a dirigintelui clasei şi a conducerii şcolii spre a-l convinge să se interneze la marele Spital de neuropsihiatrie de la Socola, unde şi-a revenit, puţin câte puţin, în câteva săptămâni, nu prin tratament medicamentos, ci prin consilierea plină de blândeţe şi înţelepciune a directorului doctor Ciobanu şi a bătrânului preot Bogdan de la Biserica spitalului. Revenit la şcoală, Andrei Iordanov i-a spus lui Ştefan Voroneanu, coleg de bancă şi prieten, că a hotărât să nu se mai întoarcă în Bulgaria, pentru că nu mai are pe nimeni acolo şi n-ar putea să suporte pustiul vieţii; durerea dispariţiei năprasnice a părinţilor l-ar chinui la nesfârşit. La îndemnul amicului Ştefan, au susţinut amândoi examenul de diplomă, pe care l-au pregătit împreună şi l-au luat cu rezultate bune. După absolvirea şcolii Normale „Vasile Lupu”, Voroneanu Ştefan a primit repartiţie, la cerere, chiar în satul său de baştină, adică la noi în Grădinari, unde fostul lui învăţător, Salahoru, ieşise la pensie. Andrei a fost repartizat la o şcoală de lângă Suceava, dar nu s-a prezentat la post, pretextând că nu vorbeşte bine româneşte. Adevăratul motiv era însă altul.

Va urma...

Constantin Partin