Dialog cu bunic – Lupăria lui Stratan (III)

Dimineaţa, Stratan venea să-şi ia godacul acasă. Mai întâi se urca pe gard şi, uneori, dădea ochii cu lupul, care era destul de obosit, dar la fel de sănătos şi de periculos; Stratan nu-l lăsa să se mai chinuie mult, dar nici nu risca nimic, ştiind că o mică greşeală putea fi plătită scump. Dădea o raită până la Cantonul Silvic din pădure şi lua legătura cu Virgil Pruncu, unul din administratorii moşiei lui Sturza. Pruncu era şi organizatorul vânătorilor boiereşti şi latifundarul îi făcuse cadou o armă germană cu două ţevi. Dacă avea noroc să-l întâlnească pe acest „fecior boieresc” – cum îi spune lumea – lucrurile se simplificau: Stratan era prieten cu Pruncu; făcuseră armata împreună „la călăraşi, cu schimbul”, la un regiment de cavalerie din oraşul Roman. Pruncu îi împrumuta arma de vânătoare, iar Stratan revenea la Lupărie, unde rezolva rapid problema: dacă lupul nu cădea din primul foc, apăsa pe al doilea trăgaci. Cobora, scotea lupul, îi lua blana, apoi ducea puşca înapoi la canton.

- Ce însemna să faci armata „la călăraşi cu schimbul”?

- Bună întrebare! Dacă un tânăr împlinea douăzeci şi unu de ani şi avea de la părinţi un cal de rasă, putea să meargă la un regiment de cavalerie şi dacă o comisie de ofiţeri medici veterinari hotăra că animalul corespunde unui şir de cerinţe stricte, acel tânăr era admis să satisfacă stagiul militar prezentându-se doar câteva zile pe lună la regiment, pentru a-şi însuşi instrucţia tactică a cavaleriei. Venea şi pleca însoţit de cal. După doi ani de la încorcporare, tânărul primea levretul de satisfacere a serviciului militar şi era lăsat la vatră, iar calul său intra în proprietatea regimentului.

- În acest caz, tânărul beneficia de un stagiu militar uşor.

- Aşa este; statul beneficia, la rândul său, de primenirea şi dezvoltarea septelului de cai de rasă.
Cavaleriştii, împreună cu regimentul de gardă regală formau elita armatei române. Tinerii ofiţeri ai acestor arme erau selectaţi chiar de pe băncile liceelor militare. Erau nu numai ca „traşi prin inel”, înalţi şi chipeşi, ci şi expansivi şi plini de farmec, considerâaţi, în timp de pace, partide preferate pentru domnişoarele frumoase, şcolite şi cu părinţi bogaţi.

La defilarea de la zece mai (ziua naţională pe atunci) escadronul de cavalerie era cel mai admirat. Chipurile cavaleriştilor încălecaţi pe cai care îşi muşcau zăbala şi ţineau trapul în ritmul muzicii militare, străluceau în cele mai frumoase uniforme de paradă. Pintenii, nasturii, rozetele, paftalele, eghileţii şi fireturile aurii de la epoleţi sclipeau în lumina soarelui de primăvară târzie, de-ţi luau ochii. Fiecare călăreţ prezenta omul din mers, ţinând un paloş curbat cu vârful înainte între urechile armăsarului. Totul sugera măreţie şi hotărâre, amintind de invincibila „armie română” de la Rovine, Rahova şi Călugăreni, dar şi egoismul Diviziei 16 Cavalerie în Primul Război Mondial.

În fruntea escadronului, un tânăr ofiţer „să-i tai faţa cu un fir de păr”, dar încruntat de ai fi zis că n-a zâmbit în viaţa lui, purta drapelul unităţii. Tricolorul era însoţit de două panglici lucrate cu fir de aur; pe una era înscris vechiul dicton „Nihil sine deo”; pe alta, deviza rostită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza când a decretat reînfiinţarea oştirii române: „Onoare şi patrie!” Tot cu fir de aur era brodată şi stema ţării, cu vulturul cruciat şi capul bourului cu stea în frunte, de pe chipul de paradă ale fiecărui cavalerist... Un mic excurs, nepoate!

- Mulţumesc, bunicule, a fost o încântare să ascult! Acum spune-mi... şi dacă Stratan nu se întâlnea cu administratorul Pruncu la Canton, ce se întâmpla?

- Stratan proceda cu sânge rece, după un tipic bine gândit. Dar despre momentele întâlnirii lui cu un lup vie este poate mai bine să nu vorbesc.

- Eu tocmai asta voiam să aflu: cum îi venea Stratan de hac dihăniei, fără să-şi pună în pericol propria viaţă?

- Dacă ţii numaidecât... Dar să ştii că nu-i prea plăcut!

- Se lupta cu lupul?

- Era o confruntare în care lupul, cu toată cruzimea şi agilitatea lui, era totdeauna doborât; omul acela inventiv recurgea la un smâc.

- Ce este smâcul?

- Un fel de capcană pentru prins mai ales sălbăticiuni periculoase, care provocau pagube sătenilor.

- Şi cum funcţiona?

- Lupăria era prevăzută cu un pui de carpen lung de vreo 4-5 metri, a cărui tulpină era înfiptă bine în pământ, chiar în marginea gropii. Vârful acelei prăştini de lemn câlţos, care se îndoaie până se face colac, dar nu se rupe, era tras cu o funie până la pământ şi legat aşa arcuit cum era, de un par bine bătut pe fundul gropii; frânghia de legătură avea un juvăţ în care intra capul animalului şi care se strângea la bucata de carne ce i se oferea ca nadă sau momeală. Atunci lupul se trăgea înapoi să scape şi întindea celălalt capăt al aceleiaşi frânghii, care fixa prăştina smâcului de par. Prin întindere, nodul cu laţ se desfăcea şi mlădoanca de carpen, arcuită, se elibera, destinzându-se şi înşfăcând de gât animalul care rămânea să plutească în aer. Moartea lupului nu numai că era sigură, dar şi survenea în scurt timp. Capcana acţiona numai când era întinsă momeala şi frâna eliberată.

- Deci acest smârc era un fel de spânzurătoare.

- Se poate spune şi aşa! Sigur este că omul nostru se întorcea acasă şi cu porcuşorul în sac, dar şi cu pielea lupului...

- O fi prins mai mulţi?

- Se zice că atât Stratan, cât şi Eugenia, femeia lui, purtau iarna cojoacele din piei de lup. Ba, mai mult, Stratan apărea uneori prin iarmaroacele de la Tupilaţii de lângă Hanu-Ancuţei şi de la Târgu Neamţ cu cât o piele de lup de vânzare.

- Cred că lua bani frumoşi, bunicule!

- Le vindea, desigur, bine, că erau argăsite şi prelucrate perfect, chiar de Stratan – cojocarul!

Constantin Partin