Dialog cu bunic – pro şi contra (II)

 - Discutam cândva cu un bătrân profesor de filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza”, despre felul de a fi al oamenilor din ţara lui Beethoven şi Goethe. „Luaţi individual sau în grupuri restrânse – îmi spunea acesta -, nemţii sunt model de cinste, hărnicie, obiectivitate; îi defineşte ordinea, tenacitatea, profunzimea, sunt nişte perfecţionişti, cu o înaltă conştiinţă civică. Când este vorba de colectivităţi numeroase, care participă indirect ori nemijlocit la înfruntări militare, nelipsindu-le propensiunea spre revanşă”

- Acel profesor era şeful catedrei de filosofie?

- Probabil, nepoate.

- Şi era cumva evrei?

- De ce mă întrebi?

- Pentru că ei, evreii, pot fi subiectivi când vine vorba de nemţi.

- Da, era evreu; şi chiar avea motive să nu-i vorbească de bine.

- Poate că avea dreptate când remarca şi unele trăsături negative ale acestor oameni extraordinari, mândri, admirabili, din inima Europei...

- Cu ani în urmă am fost internat în Spitalul C.F.R. din Paşcani. Acolo am stat în aceeaşi rezervă cu un cetăţean dintr-un sat de lângă Mirceşti, nu departe de Hanu-Ancuţei. Pe amândoi ne-a operat eminentul chirurg Vulpe. Pe el de apendicită, pe mine de ceva mai complicat – dădusem în peritonită. Acel coleg de cameră al meu lucrase cândva în Atelierele de reparat material rulant. Era un om între două vârste, pensionat înainte de patruzeci de ani; îşi pierduse mâna dreaptă de pe la mijlocul antebraţului, într-un accident de muncă. La spital, ca şi la armată, dacă stai mult e teribil de plictisitor. Înainte de a ne externa, omul acela mi-a vorbit despre soarta tragică a părintelui său. Relatarea lui confirmă oarecum opinia profesorului de filosofie, în legătură cu felul de a fi al nemţilor: „În 1916 toamna, tatăl meu, Radu Marciuc şi un alt bărbat în floarea vârstei tot din satul nostru de la apa Siretului au primit ordine de chemare la regimentul din Roman unde îşi făcuseră stagiul militar. Au fost trimişi pe front şi au participat la mai multe lupte. Ce mai crâncenă pentru ei a fost cea de apărare a capitalei. Nemţii au ocupat până la urmă Bucureştiul, dar numărul morţilor şi al răniţilor, atât din rândul lor, cât şi al românilor a fost înspăimântător. Tata şi consăteanul său au fost prinşi într-o ambuscadă şi au fost luaţi prizonieri. Au fost trimişi la muncă în Germania. Unul nu a putut suporta foamea şi mizeria; s-a îmbolnăvit şi a murit după un an şi ceva de captivitate. Străinii nu l-au cruţat, deşi era neamţ de neamul lui, îl chema Robert Piherner. Pihernoaia, femeie tânără şi deloc urâtă, a acceptat condiţia de văduvă de război, cu cinci copii pe care i-a crescut cu grijă, pe unii chiar purtându-i prin şcoli. A refuzat să se recăsătorească, deşi i s-a propus nu o dată; nu s-a împăcat cu gândul de a le aduce copiilor ei un tată vitreg... Mă scuzaţi, dar cu mama a fost altfel. Când tata s-a întors în sat, slăbit şi bolnav, după aproape trei ani de prizonierat, mama îşi găsise pe altul. Noi eram doi fraţi mai mici şi o soră, deja măritată la şaptesprezece ani. După un timp a fost nevoit să se mute la soră-mea, care nu era prea bucuroasă să-şi găzduiască propriul părinte. Acceptase totuşi «câine câineşte» să-l primească într-o şură acoperită cu paie. Într-un capăt al acestui acaret locuia bătrânul într-o cămară, iar pe celălalt capăt al şurii era oploşit un cal ca vai de el al acestuia”. Înainte de a continua, Tudor Marciuc îşi ceru din nou iertare că este în situaţia de a-şi vorbi de rău sora, mama şi fratele. Tânăra Marghioala, ruptă bucăţică mamă-sa, era total lipsită de ceea ce numim dragoste filială şi nu catadicsea să-i ducă şi tatălui ei, măcar din când în când, un blid de mâncare. Şi iarnă şi vară, bătrânul îşi înhăma căluţul şi pleca la muncă în pădurea de pe malul Siretului. Consătenii care nu aveau mijloace de transport îl solicitau să le aducă lemne din luncă, să le ducă grâne la moară, ori să le care fân şi alte recolte din câmp. Singur şi resemnat, omul îşi câştiga cele necesare unui trai de azi pe mâine. Fusese un bărbat sănătos şi voinic; condiţiile grele de muncă din lagărul de prizonieri din Bavaria nu-l speriaseră; chinul cel de nesuportat fusese foamea! Mâncarea era nu numai de proastă calitate, ci insuficientă. Atât de puţină, încât mulţi au murit de foame.

- Şi asta în Germania.

- Tocmai în Germania, ţara ai cărei ostaşi căzuţi prizonieri în România în Primul Război Mondial s-au bucurat de o grijă, de un tratament, de nişte condiţii cel puţin asemănătoare cu ale soldaţilor români.

- Da, da, da! La fel prizonierii ruşi, ori americanii care s-au salvat cu paraşutele în Al Doilea Război Mondial, sărind din avioanele lovite de artileria noastră antiaeriană, când au venit să bombardeze Bucureştiul, Ploieştiul şi alte localităţi româneşti, provocându-ne atâta durere şi pagube uriaşe. Noi am respectat tratatele internaţionale privitoare la prizonierii de război şi am dovedit omenie; alţii...

- Alţii, inclusiv nemţii, şi-au stăpânit cu greu orgoliul rănit şi înclinaţia revanşardă. Germania rămâne însă Germania şi poporul nostru, în aspiraţiile sale cele mai înalte, râvneşte la o colaborare demnă, echitabilă cu poporul acestei ţări, situate pe merit în fruntea civilizaţiei europene. Radu Marciuc s-a întors din prizonierat bolnav de stomac şi de piept, suferinţe cărora li s-au suprapus durerile provocate de noua situaţie din familie. Din zdrahonul de bărbat, care la începutul războiului atingea suta de kilograme, scăzuse aproape la jumătate. Numai că ştii cum se spune, Doamne, nu da omului cât poate să îndure: ginerele lui, un nelegiuit la fel de lipsit de suflet ca şi nevastă-sa, a hotărât să-şi construiască un grajd nou şi că mai întâi trebuie să-l îndepărteze cumva pe bătrân. Marghioala a propus calea cea mai mârşavă: „Într-o noapte dăm foc la şură”. „Eşti nebună? Chiar vrei să ardă moşul”. „Nebun eşti tu. Este mai puternic decât pare; şi eu ştiu că nu prea are somn. Se va speria de foc şi va fugi. Abia aştept să-l văd plecat. M-am săturat să ne tot încurce viaţa milogul ăsta de care râde lumea”. Toader Batcu, care se prefăcea că se cam opune acestui plan criminal, a aşteptat o noapte cu vânt puternic şi fără lună şi a pus chiar el foc la ambele capete ale şurii. Cu aşternutul şi hainele de pe el aprinse, Marciuc a ieşit afară speriat şi a căutat să-i scoale pe cei tineri, care se făceau că nu aud. Până au apărut aceştia, el s-a repezit să-şi scoată calul care necheza speriat de flăcări. Paiele şi lemnele aprinse care au căzut asupra omului l-au determinat să se retragă. Bietul căluţ a ars de viu odată cu şura. Bătrânul s-a ales cu arsuri grave şi a găsit adăpost într-o casă pustie. Trăia din mila satului, chinuit de dureri, de foame şi de frig. Îşi dorea moartea, dar aceasta nu vine când vrea omul. A trăit astfel încă aproape treizeci de ani, însă fiica lui şi unul din feciori, ajuns într-o mare funcţie politică după ce fusese şcolit la Moscova, nu s-au dus niciodată să-l vadă şi să-l ajute, lăsând impresia că le e ruşine să-l recunoască de tată.

- Dar celălalt fecior, Tudor, l-a ajutat?

- Acesta a fost izgonit de mic de acasă pentru că nu-l accepta şi nu-l asculta şi nu voia să-i spună „tată” individului cu care mamă-sa se dăduse în dragoste în timp ce soţul ei se afla în Germania, dar şi după întoarcerea acestuia din prizonierat. Tudor a avut deci o copilărie zbuciumată, de argat la un oier, apoi câtva timp băiat de prăvălie la un cârciumar evreu din Hălăuceşti. Acestuia din urmă i s-a făcut milă de băiat şi l-a dus la o şcoală de arte şi meserii din Paşcani. Acolo s-a calificat strungar şi după încă trei ani în care a satisfăcut stagiul militar, a intrat în Atelierele C.F.R. ca muncitor bine apreciat. S-a căsătorit cu o fată orfană de ambii părinţi pe care o cunoscuse la şcoala profesională. Se înţelegeau destul de bine, dar după nenorocitul accident în care şi-a pierdut mâna dreaptă, tânăra a început să-l înşele. Neavând copii, au divorţat de îndată; el nu s-a mai căsătorit; s-a pensionat; cei de la sindicat care îi promiseseră locuinţă, s-au răzgândit. Toate aceste necazuri i-au afectat grav sănătatea mintală. A fost internat câţiva ani la Spitalul Socola. Directorul doctor Brânzei s-a ocupat personal de el şi a reuşit să-l vindece de depresia îngrozitoare de care fusese cuprins. Pe tatăl său adevărat, Tudor nu l-a uitat niciodată. L-a vizitat din când în când şi l-a ajutat cum a putut şi când a putut, îndurerat de viaţa chinuită a acestuia. Pe la sfârşitul anilor şaizeci, într-o sâmbătă din februarie, numită în calendarul ortodox „moşii de iarnă”, un băieţandru trimis de maică-sa să-i ducă lui Radu Marciuc de pomană, l-a găsit pe bătrân fără suflare. Murise de foame, de frig, de inimă rea. Când primarul le-a pus în vedere că este de datoria lor să-i facă o înmormântare creştinească, atât Marcicoaia, cât şi ginerele şi fiica ei s-au eschivat. Noroc de o familie care locuia aproape de biserică şi care, deşi cu posibilităţi modeste, s-a oferit să se ocupe de înmormântarea bătrânului.

Constantin Partin