Dialog cu bunic – Şoseaua Cucoanei Valeria Micle (III)

- Şi de ce nu s-a mai făcut, totuşi, Conacul?Nu cumva până la urmă şi-a spus cuvântul cupiditatea marelui moşier?
- În parte, da. Cred că acestuia i s-au părut prea mari eforturile necesitate de satisfacerea până la capăt a unui vis al cucoanei, vis în care el vedea, poate, mai degrabă un moft. Dar determinante au fost evenimentele care s-au suprapus peste parcimonia latifundiarului. Acesta se simţea cumva dator să păstreze şi să înmulţească averea pe care o moştenise, iar acum intervenise reforma agrară de după Primul Război Mondial. Regele de atunci, „Ferdinand cel leal”, şi-a ţinut într-adevăr promisiunea făcută soldaţilor ţărani pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti, că, dacă vor învinge, vor primi pământ. Prin împroprietărirea din 1921, lui Mihai Sturza i s-a luat o bună parte din moşii.

- Dar ştim că boierii au primit compensaţii băneşti.
- Este adevărat, dar nu la valoarea miilor de hectare expropriate în vederea reformei. Conacul visat de Valeria Sturza nu s-a mai construit şi din alte motive. Nepotul domnitorului Moldovei de pe la mijlocul secolului al XIX-lea voia ca soţia lui să locuiască la marea casă boierească de la Cozmeştii de lângă Paşcani. Considera inutilă, totuşi, construirea unui alt conac în pădurea de lângă apa Moldovei. Dimpotrivă, doamna ţinea cu tot dinadinsul să trăiască aproape de meleagurile nemţene, unde mama ei îşi petrecuse o parte din copilărie, când venise cu familia de la Năsăud, de unde fusese izgonite de austroungari pentru că tatăl Veronicăi participase la revoluţia din 1848 din Transilvania.
Deşi om în genere neînduplecat, Mihai Sturza a cedat în oarecare măsură în această dispută familială şi a construit pentru soţia sa o casă boierească mai modestă l Boureni, în acel sat dintre păduri care îşi trage numele de la fiara din legendă. Cu acceptul soţului, Cucoana Valeria a locuit mai mult aici în ultima parte a vieţii, alături de Coca Miţu, mezinul familiei, încercând zădarnic să evite anxietatea şi stările premonitorii morbide, generate de firea ei hipersensibilă de artistă, care se simte, poate, persecutată de soartă şi împinsă spre condiţia tragică a prăbuşirii sufleteşti. Asemeni mamei sale, băiatul a cochetat cu muzica şi poezia. A studiat violina, iar moşierul i-a cumpărat un instrument de mare valoare, o vioară Stradivarius. Din păcate, Miţu (Mihai) Sturza s-a îmbolnăvit de tuberculoză, maladie incurabilă pe atunci, care l-a chinuit mulţi ani. Coca Miţu, înainte de a se stinge, spre sfârşitul anilor treizeci ai secolului trecut, ajunsese morfinoman. Părinţii nu-i dădeau bani să cumpere acest drog, de care devenise dependent după ce îl luase iniţial a paleativ pentru năprasnica suferinţă. Atunci Miţu îi vinde vioara în secret, învăţătorului Grigoriu din Boureni, care locuia în şcoala aflată chiar lângă casa boierească. Compozitorul Grigoraş Dinicu, creatorul superbei „Hora staccato”, află de existenţa rarisimului instrument şi vine special de la Bucureşti, cu gând să-l achiziţioneze. Grigoriu, care era conştient că este vorba de un obiect inestimabil, refuză – aşa cum mi-a mărturisit personal – o mare sumă de bani, respingând târgul. Precizez că domnul Grigoriu cânta bine la vioară În primăvara anului 1944, trupele ruseşti au ajuns pe aliniamentul Târgu Neamţ – Paşcani. Satul Boureni se afla în faţa liniei de cazemate şi oamenii au fost obligaţi să-l părăsească imediat. Învăţătorul Grigoriu era mobilizat. Soţia sa, care îi ţinea locul ca director de şcoală, a îngropat la repezeală mai multe obiecte, între care şi vioara Stradivarius, şi-a luat copiii şi s-a refugiat în sudul ţării. Toamna, când s-a întors acasă, a găsit groapa în care pusese vioara şi celelalte lucruri descoperită şi pângărită de către ruşi...
Dar să revenim la Valeria Sturza. Când i s-a îmbolnăvit fiul preferat, ea era deja cu sănătatea precară. Atunci boala i s-a acutizat şi, simţindu-şi sfârşitul aproape, a pus să i se construiască un cavou, într-un loc ales de ea, deasupra satului, aproape de Mănăstirea Huzărescu. În ultimele luni de viaţă devenise obeză din cauza bolii şi a sedentarismului, dar îi cerea din când în când şoferului să o ducă sus, la „casa de veci” de pe coasta Bourenilor, de unde privea cu binoclul acolo departe, unde se zărea la poala muntelui, lângă dealul Filiorului, Văraticul sacru al copilăriei şi tinereţii sale. A murit resemnată şi cu sufletul oarecum împăcat că mormântul ei se află aşa cum şi-a dorit, faţă în faţă cu al scumpei mame Veronica Micle, aceea care îşi doarme somnul etern acolo la Văratic, în curtea Bisericii Sfântul Ioan, nu departe de „codrul de aramă” şi aproape de „pădurea de argint”, locuri imortalizate de Eminescu în „Călin – file din poveste”.

Merită să se ştie că după dorinţa milostivei Valeria Sturza, boierul i-a făcut o înmormântare extraordinară, urmată de un praznic cum nu s-a mai văzut. Au condus-o pe ultimul drum şi au jelit-o mii şi mii de oameni, din toate satele din jur, pentru bunătatea ei, dar şi pentru soarta ei tragică...
- Destinul implacabil, bunicule!
- Da, nepoate! Acel destin pe care vechii greci îl considerau mai puternic decât zeii...
Constantin Partin

Dialog cu bunic – Şoseaua Cucoanei Valeria Micle (I)

Dialog cu bunic – Şoseaua Cucoanei Valeria Micle (II)