Dialog cu bunic – Un om singur (I)
Dimensiune font:
Mai degrabă înalt, adus puţin pe spate, cu faţa lungă şi cam botos, tăcut şi serios, cu privirea încruntată, dar bun la suflet, neînfricat, cinstit, înţelept şi bun vorbitor, poate cel mai bun dintre consătenii din generaţia lui; cam aşa era Vasile Coman. Se purta cu iţari strânşi pe picior şi încălţat cu bocanci care păreau milităreşti. Numai când era foarte cald îl vedeam cu sandale mari, maro, de piele; desculţ niciodată. Totdeauna era îmbrăcat cu o scurtă de piele, descheiată chiar şi iarna. Ca un ţăran bun de gură ce era, dar şi ca om distins şi respectos, făcuse o impresie bună în convorbirile sale cu moşierul Mihai Sturza, în timpul împroprietăririi de după reforma agrară din 1912. El era principalul mandatar al comunei, iar latifundiarul, persoană distantă şi dificilă, fusese probabil mişcat să constate atâta înţelepciune şi demnitate la un sătean puţin şcolit, dar cu un car de minte. Tocmai de aceea Sturza i-a acordat dreptul ca pe parcursul întregii vieţi, Coman să-ţi poată duce vacile la păscut în pădurea boierească, mai exact în pădurea de mesteacăn, în ale cărei poieni, vitele huzureau.
Mestecănişul era un codru mirific, plantat din iniţiativa cucoanei Valeria Micle-Sturza, în amintirea „pădurii de argint” de la intrarea în Văratic, pădure pe care Eminescu a imortalizat-o în „Călin file din poveste”. Doamna Valeria Sturza a murit între cele două conflagraţii mondiale. La scurt timp a fost ucisă şi pădurea atât de dragă ei: în timpul ostilităţilor din vara anului 1944, gingaşa pădurice a fost cosită de şrapnelele Katiuşelor şi nu s-a mai refăcut. Păcat, de două ori păcat!
Dar să revenim la Coman. Nu avea fraţi, nici surori. Soţia îi murise de tânără, la naşterea unicului lor copil, o fată, prin care el s-a încuscrit, când a venit vremea, cu primarul comunei.
În sat erau două cârciumi. Vasile Coman frecventa doar una dintre ele; şi asta nu se întâmpla foarte des. Avea cuvinte de apreciere pentru cârciumarul Gheorghe Nica şi pentru vinul lui.
Duminica seara, mai ales iarna, îşi îmbrăca haina de piele, îşi punea căciula, totdeauna neagră şi căreia îi dăduse o formă cam cum arătau cele ale dacilor de pe Columna lui Traian; îşi lua nedespărţitul lui băţ de corn, nu prea gros, dar cu măciucuţă, şi se îndrepta în pas de voie, mai mult a plimbare – cum a obişnuit să meargă totdeauna – spre cârciuma lui Nica. Aceasta era o hardughie încăpătoare, dar cam joasă, parcă băgată puţin în pământ. Tejgheaua unde erau serviţi clienţii era în capătul dinspre grădină al acestei săli mari, în care încăpeau petreceri de nuntă de până la câteva sute de persoane. Vasile Coman era un om mai puţin sociabil, dar se bucura de stima şi chiar simpatia celor mai în vârstă, precum şi a tinerilor. Era respectuos, nu aştepta să fie salutat, prefera să spună el primul „bună ziua” şi, lucru remarcat, nu-i lipsea simţul umorului. Avea însă şi el neprieteni, ca să nu zicem duşmani. Cu Brăneştii nu s-a avut de bine niciodată. Nu-i putea suferi încă din tinereţe, pentru că ei voiam să fie cei care „fac legea” în sat. Ei, şi numai ei. Între această familie numeroasă şi el, mocnea un conflict, chiar un fel de ură, care la un moment dat nu mai putea fi înăbuşită.
Într-o seară de duminică de după Bobotează, Coman a intrat în cârciumă ceva mai târziu decât de obicei. Era lume destul de multă. Fraţii Iancu şi Ghiţă a lui Vasiloi, unul cu vioara şi altul la cobză, întreţineau atmosfera de bună dispoziţie, cu nişte cântece de pahar ale căror cuvinte erau cam pe muchie de cuţit. Pe vremea aceea, în serile sărbătorilor, sătenii mâncau bine acasă, apoi mergeau la cârciumă, soţ şi soţie, unde se întâlneau cu rude şi prieteni, se cinsteau cu vin, ascultau muzică, ba chiar se mai contraziceau; acesta era un fel de divertisment, de distracţie a lor, mai ales în nopţile lungi de iarnă. Uneori se mai şi certau; iar unii, cu mintea prea aburită de alcool, ajungeau de la ceartă şi mai departe...
Când Coman a intrat în cârciumă, a tras cu ochiul spre peretele din stânga şi a observat fără nicio plăcere că la o masă lungă, familia Bran era, cum se spune, „în păr”. El s-a orientat atunci spre dreapta, bucuros că a găsit un loc la un capăt de masă, aproape de uşă. A pus căciula pe scaunul din colţ, în semn de rezervare şi şi-a adus apoi o sticlă de vin. Îi era sete şi a băut primul pahar pe nerăsuflate. Mulţumit de calitatea băuturii, şi-a turnat din nou şi a început să privească la perechile de tineri căsătoriţi, care se luaseră la întrecere într-un dans pe atunci considerat modern.
Deodată s-a ridicat de la masa de vizavi Dorel, cel mai nervos şi mai rău de gură din cei nouă fraţi, câţi erau Brănenii; un bărbat de statură mijlocie, chelbos, bine legat, roşcovan, impulsiv şi mereu pornit pe harţă.
Constantin Partin
Va urma...
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau