Dialog cu bunic – Un om singur (II)

„Cine eşti tu, măi Vasile Coiman?”

„Mă, lasă-mă în pace!”

„Da' cine naţia mă-tii eşti tu, măi?”

„Am dat peste paharul tău? Ce vrei de la mine?”

„Zi mă! Cine strachina cui te-a făcut eşti tu?”, şi luând paharul de pe masă i-a aruncat cu vin în faţă.

„Ascultă-mă! Vrei bătaie?” A zis Coman dând să-şi şteargă faţa.

„Da, mă, ’tu-s steaua cui te-a făcut”, a ţipat Dorel Bran. şi înşfăcând sticla cu vin a aruncat-o în capul lui Coman. Noroc că acesta a reuşit să se ferească puţin şi sticla i-a trecut pe lângă ureche izbindu-se de balamaua uşii şi făcându-se ţăndări.

„Ei, dacă vrei bătaie...”

 Şi preţ de câteva secunde i-au trebuit lui Vasile Coman să arunce haina de pe el şi să ia maşinal băţul cu măciucuţă din colţ, ştergându-i, parcă în joacă, o lovitură lui Bran, drept în chelie, aproape de frunte „unde-i osul tare”. Bineînţeles că pielea a crăpat şi sângele a început să curgă pe faţa şi pe cămaşa albă a scandalagiului. Fraţii Brăneni, cu gineri, feciori şi neveste au sărit ca arşi de la masă şi au tăbărât pe Coman. Acesta, postat într-un colţ, ca să nu poată fi lovit pe la spate, s-a arătat bun mânuitor al băţului de corn. În timp ce se înghesuiau şi se întindeau să-l lovească cu pumnii, el, mai înalt decât toţi, le-a împărţit, era să zic „artistic”, câte-o măciucuţă în cap la încă vreo doi-trei dintre cei nouă. Femeile, care, dacă se implică în astfel de situaţii, încurcă lucrurile mai rău, au început să ţipe când au văzut sânge şi să încerce a-i potoli.

 Şi într-adevăr, conflictul s-a potolit; s-au sfâşiat cămăşi şi s-au făcut feşe pentru pansat răniţii, a mai sărit şi voinicul cârciumar împreună cu alţi clienţi care erau de partea lui şi i-au scos afară „la aer curat” pe cei care au provocat scandalul. Vasile Coman şi-a îmbrăcat haina de piele, şi-a luat băţul şi s- a făcut nevăzut.

 A treia zi, tatăl meu, care pe atunci era flăcău în preajma încorporării, şi pentru care Coman avea o simpatie deosebită, s-a întâlnit cu acesta în faţa şcolii. Avea o buză umflată şi o vânătaie urâtă sub ochiul drept.

„Bădiţă Vasile, am crezut că te omoară ăia duminică seara”

„Ai fost acolo?”

„Foarte aproape, chiar la fereastra de lângă uşă”

„Măi, Nică, eu nu mă tem de ei; mă trag într-un colţ şi-i pălesc uşurel pe câţiva, drept în numele Tatălui. În felul ista îi descumpănesc. Îs mulţi, da’ eu îi bat de-i rup”

„Nu vă reclamă la postul de jandarmi?”

„Niciodată! Li-i ruşine să se plângă că au mâncat bătaie de la mine; eu singur şi ei un cârd. şeful de post îi ştie de scandalagii şi este informat de cârciumar cum se petrec lucrurile. Din când în când, le pune în vedere că dacă nu se liniştesc, îi amendează. După un timp, zăpăciţii se îmbată şi se leagă din nou de mine. Da’ eu li-s leacul!”

„Dar dacă vă ies înainte pe drum şi vă atacă?”

„Când mă întâlnesc cu ei prin sat, mă ocolesc. Ar sări pe mine, că-s răi, dar li-i frică;ei ştiu că n-au cum să se apropie; îi ţin departe, din băţ”

- Da, bunicule! Un om singur, dar ce om!

- Ştia să se apere. Nu era uşor, însă...

- Băţul de corn, bine mânuit.

- Tata nu l-a văzut niciodată fără băţ. Coman îi spunea că se apără cu el „de câini şi de oamini răi”

Constantin Partin