Dialog cu bunic – Virgil (II)

- A existat, într-adevăr, o hotărâre prin care tinerii absolvenţi de liceu, cu media maximă, erau primiţi la facultate fără să participe la concurs.

- Da, se spunea că acea lege a fost dată ca să profite de ea copiii lui Nicolae Ceauşescu.

- Gura lumii, bunicule!

- Gura lumii trăncăneşte verzi şi uscate, dar se pare că de data asta nu era departe de adevăr: după ce beizadelele au intrat în rândul studenţilor, stăpânirea a anulat legea respectivă.

- Cum, a fost valabilă doar câţiva ani?

- Exact! Ce vrei? Aşa se scrie istoria, băiete!

- Da, bunicule, unii spun că istoria se scrie noaptea.

- S-ar putea înţelege şi aşa. De ce nu?

- Totuşi, parcă îmi place când îl văd pe un fost ministru rostind mereu pe TVR acelaşi slogan: „Istoria este cea mai frumoasă poveste”. Dar să revenim la Virgil. A terminat facultatea cu diplomă de merit, ceea ce echivala cu Magna cum laude; a fost încadrat ca asistent la catedre de filosofie, deşi bunică-sa spera să-l vadă profesor în satul de lângă Hanu-Ancuţei. Şeful catedrei, profesorul I. David a intervenit la conducerea universităţii: „Este un tânăr cu reale perspective, dar este orfan şi necăjit. A venit la examenul de diplomă într-un costum ponosit şi încălţat cu tenişi; trebuie ajutat”. „Îl cunoaştem pe Caraiman. A fost un student eminent şi a făcut cinste Universităţii; ca primă urgenţă ar fi o locuinţă. La căminele studenţeşti nu se mai poate, dar vom găsi o soluţie”, a spus rectoru privind spre directorul administrativ. Peste numai câteva zile, şeful serviciului social din Universitate şi preşedintele sindicatului au luat legătura cu Virgil, l-au pus să facă o cerere pentru locuinţă şi au mers împreună în corpul B, unde i-au arătat un fost cabinet al profesorilor de la Facultatea de Arte Plastice, mutată între timp la Conservator. Era o cameră destul de bună, deşi situată la ultimul etaj, cu un recamier încă utilizabil, un dulap cu două uşi, o masă şi câteva scaune. „Ce păcat că nu are şi un lavoar”. „Pentru moment, o să luaţi apă de la cişmeaua din curtea interioară. Este cam incomod, dar sunteţi tânăr. De altfel, n-o să rămâneţi mult timp aici. Vi se va repartiza o garsonieră; sau, dacă vă căsătoriţi, chiar un apartament” - a ţinut să completeze şeful de la sindicat. Din primele salarii Virgil şi-a cumpărat un ceas de masă, o servietă, pantofi, o găleată, un lighean, un reşou şi, bineînţeles, i-a trimis bunicii câteva sute de lei şi o scrisoare destul de lungă, prin care o ruga să-l ierte că nu vine profesor în satul natal – cum dorea dânsa; îi mai spunea că ar fi tare fericit „dacă ai veni să vezi cum m-am aranjat”. Profira Caraiman era tare de fire, dar, când a citit scrisoarea au podidit-o lacrimile, la gândul că nu poate să împartă cu bunicul şi cu părinţii lui Virgil bucuria de a-şi vedea nepotul profesor. Şi-a pus treburile la punct, s-a pregătit pe îndelete şi într-o sâmbătă pe la amiază, după sărbătorile de iarnă, a bătut la uşa lui Virgil. „Cum ai nimerit, bunică?”. „Iaca m-o îndrumat o doamnă de la Cantina studenţească, unde am înţeles că mănânci şi acuma”. „Eşti grozavă, bunica!”, a exclamat băiatul, îmbrăţişând-o îndelung. Seara au mers împreună la Teatrul Naţional şi s-au amuzat văzându-l pe Miluţă Gheorghiu în rolul Chiriţei, apărând pe scenă călare pe un cal adevărat „ca o farmazoancă”. S-au întors de la spectacol târziu, s-au ospătat iarăşi din bunătăţile aduse de la ţară şi au tot stat de vorbă până după miezul nopţii. Dimineaţă, bunica s-a sculat prima şi a vrut să pună de ceai, dar nu mai era apă. A luat găleata şi a coborât în curte, la vechea cişmea. Acolo i-a ieşit înaine Adi Negură, care era un fel de şef al femeilor de serviciu din Universitate. „Nu ai voie să iei apă de aici!”. „De ce să nu iau?” „Pentru că aşa spun eu.”Da' ce, domnule, e cişmeaua dumitale?” - a zis femeia, încercând să deschidă robinetul. Atunci individul a înjurat-o, a lovit-o puternic peste faţă şi i-a aruncat găleata. Pe femeie a podidit-o sângele, şi-a făcut cruce şi a urcat, ca vai de ea, cele două etaje. Virgil i-a ieşit în cale, i-a şters faţa de sânge şi, aflând ce se întâmplase, a încercat să o potolească, cerându-şi iertare; a coborât în fugă după apă. Găleata era aruncată departe. A apărut imediat şi Negură, încruntat şi pornit pe scandal. „Ticălosule, de când te-ai înstăpânit pe cişmeaua lui Mihail Sturza?” „Ticălos e feciorul lui mă-ta. Dacă vrei apă, să plăteşti! Eu am dat bani şi am reparat” „Cum ţi-ai permis, nenorocitule, să dai în femeia aceea bătrână?”, l-a mai întrebat Virgil, recuperându-şi găleata şi încercând să ia apă. „Bagă de seamă cu cine vorbeşti şi pleacă de aici!”. Când tânărul a deschis robinetul, Negură l-a lovit cu pumnii în cap şi a tras un picior în găleata care a sărit cât colo. Pe moment, Virgil s-a simţit cam ameţit, dar a respirat adânc şi şi-a revenit, s-a ridicat, s-a răsucit prin stânga lui Adi şi s-a repezit spre uşa magaziei de materiale sportive, unde era scos deja echipamentul pentru studenţii care aveau antrenament începând cu ora zece. A înşfăcat maşinal o bâtă de oină şi a dat să se întoarcă la cişmea. Negură venea spre el, ameninţându-l cu un cuţit cu deschidere automată. Fentându-şi puţin adversarul, i-a tras o lovitură peste umărul şi braţul drept, încât acela a scăpat „arma albă”, cu care îi plăcea să se fălească în faţa prietenilor de pahar. Încă două bâte aplicate cu ambele mâini pe spatele lui Negură, în timp ce acesta se aplecase după cuţit, l-au pus la pământ, cu faţa în jos. S-a întors apoi pe o parte şi a început să urle ca o fiară: „Criminalule, vrei să mă omori? Are să-ţi putrezească oasele în puşcărie!”. Când se întorcea de la autogară, unde îşi condusese bunica, foarte marcat de ceea ce i se întâmplase în acea dimineaţă, Virgil s-a întâlnit cu profesorul G. Veleanu, care îi fusese director la Liceul pedagogic şi care ajunsese conferenţiar şi prorector la Universitate. Chiar fusese studentul preferat al acestuia. Bun psiholog, Veleanu şi-a dat seama că nu-i în apele lui şi nu l-a lăsat până nu i-a istorisit necazul. „Virgile, cred că în locul tău la fel aş fi făcut. Te-ai confruntat cu un om periculos, de care Universitatea trebuie să se debaraseze. Ni l-au băgat pe gât de la partid. Ei l-au luat de la Atelierele «Nicolina», ştii... clasa muncitoare, şi l-au pus primar într-o comună din raionul Hârlău. Acolo s-a ţinut numai de rele: a căzut în patima alcoolului şi a fost reclamat de o tânără profesoară, dar şi de domnişoara doctor de la dispensar pentru hărţuire sexuală. Ni l-au adus nouă pe cap. Are o comportare inacceptabilă: loveşte femeile de serviciu, s-a apucat să facă baie în căminele de fete şi studentele l-au raportat. Am vorbit deja la regiunea de partid să ne scape de el; avem promisiunea că-l vor trimite de unde a plecat, acolo în fabrică, unde foştii lui colegi, pe care obişnuia să-i toarne în perioada aceea de stângism, îi vor veni de hac”. „Şi dacă îmi face proces?” „Nu cred. E un laş. Dacă e dă totuşi în judecată, am să te ajut” „Cum?” „A văzut cineva?” „Nimeni” „Atunci e bine să nu recunoşti nimic”. „Pentru asta aş avea nevoie de un alibi” „Uite, eu, care nu am călcat până azi pragul tribunalului, aş merge să spun că în ziua respectivă m-ai asistat la un examen” „Dar asta ar însemna mărturie mincinoasă” „Martor mincinos, dar...” „Dar?!” „La unul fără suflet, se cuvine unul fără lege!”

Constantin Partin