Dialog cu bunic. Pro şi contra (I)

- Şi cu sănătatea?

- Aproximativ.

- ...?

- Am, totuşi, o vârstă. Când treci de optzeci de ani, situaţia se complică; ba scârţâie una, ba alta. Obosesc repede, vederea şi auzul au mai slăbit, dar mulţumesc lui Dumnezeu că am dus-o până aici. Când am păşit în noul mileniu, ţi-am zis că veacul meu a fost cel care se sfârşea atunci. Dacă mai pot „ciupi” ceva şi din acesta în care ne aflăm...

- Gimnastică mai faci?

- Prima mea grijă, în fiecare dimineaţă.

- Asta-i foarte important. E o deprindere pe care ţi-ai format-o în armată?

- Mai înainte, în anii de liceu. Locuiam la internat şi profesorul de sport, P., care stătea aproape de şcoală, ne scotea la înviorare zilnic, înainte de micul dejun. Din programul de exerciţii cuprins în cele două module, F. G. M. A. (fii gata pentru muncă şi apărare) şi G. M. A. (gata pentru muncă şi apărare) eu am selectat pe acelea care mi s-au părut mai deosebite şi mi-am impus să le repet zilnic din proprie iniţiativă. Treptat, mi-am format acest obicei.

- De dormit, dormi bine?

- Bine şi nu prea. Cam toată viaţa m-a chinuit, mai mult ori mai puţin, o mizerie de insomnie pe care o cred ereditară; am moştenit-o, probabil, de la mama. Tată-meu, cum punea capul pe pernă, cum adormea; mama se culca, şi iarna şi vara, aproape de miezul nopţii şi se trezea înainte de ora şase.
-Somnul e o problemă. Am fost acum vreo zece ani la Herculane. De fapt, eram în trecere. Am stat, totuşi, câteva zile; într-adevăr, acolo se doarme bine, datorită unei anumite componente ionice a aerului.

- Am auzit şi eu că Băile Herculane sunt indicate insomniacilor, dar n-am reuşit să ajung până acolo. Am avut însă ocazia să merg de câteva ori, împreună cu un coleg, în Staţiunea Soveja, lângă care locuiau socrii acestuia. Niciodată nu m-am odihnit şi nu am dormit aşa de bine ca aici. Un medic al staţiunii pune aceasta tot pe seama aerului cu ioni negativi şi azotat, din zona Vrancei.

- Se mai păstrează acolo Mănăstirea Soveja, unde, pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, domnitorul Moldovei l-a surghiunit pe Alecu Russo?

- Da, mai este acel vechi lăcaş, care a fost restaurat şi care datează de pe vremea lui Vasile Lupu şi a lui Matei Basarab. Cei doi domni s-au aflat pe tronul Moldovei şi, respectiv, al Munteniei cam în aceeaşi perioadă – în prima parte a veacului al XVII-lea. Între cele două ţări surori au avut loc, tocmai atunci, unele conflicte. O solie, în frunte cu mitropolitul Varlaam al Moldovei, a vizitat capitala Ţării Româneşti şi a mediat, cu bune rezultate, pacea. Se spune că în semn de statornicie a bunelor relaţii, domnitorii respectivi, consiliaţi de sfetnici înţelepţi (Vasile Lupu de către Varlaam, iar Matei Basarab de către cumnatul său, învăţatul boier Udrişte Năsturel), au făcut fiecare, în ţara vecină, câte un lăcaş de închinăciune; este vorba de Biserica Stelea, ridicată de Vasile Lupu la Târgovişte, şi de Mănăstirea Soveja, înălţată de domnitorul muntean în Moldova.

- E adevărat că la Soveja se află un mausoleu închinat eroilor din Primul Război Mondial, aproape la fel de măreţ ca acela de la Mărăşeşti?

- Da, băiete. Chiar am vizitat pe îndelete acel extraordinar monument, menit a aminti peste timp despre eroismul a mii şi mii de tineri care şi-au dat viaţa în zona Mărăşti-Oituz spre a salva mândria noastră naţională, dovedindu-le celor care ne-au călcat vechiul hotar că „pe aici nu se trece!”. Aproape de acel mausoleu de la Soveja este şi un cimitir al ostaşilor germani căzuţi în luptele de acolo; un ţinţirim îngrijit şi ordonat. Pe lângă o cruce de piatră cu numele mortului, pe fiecare mormânt a fost plantat un puiuţ de brad, care după un secol a devenit un arbore falnic... Cimitirul acesta spune mult despre îngăduinţa şi omenia poporului nostru; românul, chiar atunci când iese învingător, încearcă în adâncul sufletului şi o undă de compasiune pentru cel învins.

- Da, bunicule, şi eu cred că acest simţământ ţine de factura psihică a neamului nostru, de structura lui sufletească. Am citit într-o carte a lui Nicolae Iorga cu baladele noastre voiniceşti ori istorice se aseamănă cu cele sârbeşti, dar se şi deosebesc: în balada românească se simte printre rânduri că, după răpunerea adversarului, învingătorul cugetă cu tristeţe la soarta nefericită a aceluia. În baladele altor neamuri, totul se limitează la ură, la cruzime.

- Câtă dreptate are marele Iorga! Există oare cimitire ale ostaşilor români morţi în Rusia în Cel de-al doilea Război Mondial? Probabil că nu, de vreme ce din ordinul sovieticilor au fost lăsate în părăsire ori distruse, troiţe şi cimitire ale ostaşilor noştri, căzuţi la datorie chiar pe teritoriul României, în luptele împotriva armatei roşii.

- Asta-i, bunicule! Să nu te aştepţi la milă din partea străinului...

- Dimpotrivă... Am reţinut, totuşi, şi o altfel de întâmplare. Era în primăvara anului 1944; ruşii ocupaseră nordul Moldovei, până la aliniamentul fortificat dintre Târgu-Neamţ şi Nistru. Prin localităţile româneşti ocupate, sovieticii s-au dedat la jafuri şi la umilirea populaţiei civile, inclusiv la violuri şi crime...

- Tot atunci, în acel aprilie '44, de care ne vom amintit totdeauna cu durere şi revoltă, aviaţia anglo americană a bombardat Bucureştiul şi a ucis mulţime de oameni nevinovaţi.

- Greu de uitat astfel de nenorociri şi cruzimi... Comuna noastră, Mirosloveşti, se afla la sudul liniei de cazemate, dar proiectilele artileriei ruseşti provocau zilnic distrugeri şi groază. Autorităţile locale şi militare au ordonat evacuarea populaţiei civile. Pregătirile de plecare în refugiu erau în toi, când în satul nostru, lung de câţiva kilometri, a apărut o mare unitate de tancuri şi alte maşini blindate germane. Un grup de vreo zece nemţi a intrat la noi în ogradă; prin puţine cuvinte româneşti şi prin semne, i-au cerut mamei să le facă ceva de mâncare. Ca oricare săteancă gospodină, aceasta a făcut o mămăligă mare, iar într-un alt ceaun a pregătit o tochitură alcătuită din cârnaţi şi carne de porc, plus un scrob (omletă) din vreo cincisprezece ouă; acestora li s-a adăugat un castron cu brânză de oaie, conservată în budăi de stejar la sfârşitul verii trecute. După tochitură, li s-a oferit acelor oameni farfurii cu un fel de iaurt pregătit de mama, cum ştia ea, din lapte încălzit şi pus la prins cu un cuib de smântână. Au consumat totul cu poftă, exteriorizându-şi mulţumirea. Se cuvine să subliniez că era stare de război, tata era mobilizat, iar mama şi noi cei cinci copii ne uitam cu un fel de teamă la acei militari străini, deşi ei nu erau deloc fioroşi. Dimpotrivă, ne-au oferit felii de pâine cu unt, sardele, ciocolată şi bomboane. Unul a luat-o în braţe pe surioara noastră de doar doi ani, i-a mângâiat părul blond şi a întrebat-o unde este tata? Când aceasta a îngăimat „la război”, neamţul a repetat cu ochii în lacrimi: „ia, ia, război!” Când să plece, germanii au întrebat prin câteva vorbe şi prin semne, cât costă mâncarea? Mama, femeie milostivă, le-a răspuns privind în sus că e de pomană, că nu costă nimic. Ei nici nu au vrut să audă. Au exclamat în cor „nix, nix” şi au lăsat pe masa mare şi rotundă, ca care şi-au potolit pofta de mâncare gătită ca la noi, bani cam de patru-cinci ori cât ar fi costat bucatele. Iată cu ce imagine despre nemţi a rămas pentru toată viaţa, copilul care eram atunci.

- Un gest de cinste şi omenie îşi lasă amprenta mult mai puternică atunci când e săvârşit în împrejurări în care domină ameninţarea, teama şi moartea. Aşa că te înţeleg, bunicule! Cum să uiţi?

Constantin PARTIN

Sursa foto Mănăstirea Soveja: www.greenly.ro