Dialog cu bunic (Uscatu)

- Pe Uscatu, pe profesorul Uscatu, l-am cunoscut în timpul unei călătorii în străinătate. Nu ştiu de unde până unde a înţeles el că sunt medic. Eu nu am apucat a-i spune că am altă ocupaţie. De fapt, nici nu am avut răgaz; nu s-a întâmplat să ne vedem măcar o dată şi să salut eu primul; totdeauna el întâi, de la zece metri: „Să trăieşti, doctore!” Apoi, tot el: doctore, la deal; doctore, la vale; doctore, în sus; doctore, în jos. Odată intrat în vorbă cu Uscatu, simţi că nu-ţi lasă timp nici să răsufli. Spune multe şi de toate, iar când crezi că a terminat, o ia de la capăt. După ce ne-am cunoscut, mi-a declarat de mai multe ori prietenie. „Doctore, te consider amicul meu”; „doctore, ştii că-mi placi?”; „doctore, eşti prietenul meu cel mai apropiat”; „doctore, unui om ca tine nu pot să-i ascund nimic”.

- Da, nepoate, ai zice că-i un fel de logoree, de deformare profesională, de care, din păcate, suferă şi unii dascăli.

- Să ne înţelegem, bunicule, eu am mare stimă pentru oamenii şcolii. Nu demult am fost la mare, într-o staţiune din sudul Franţei, aproape de Montpellier. Am stat într-un camping uriaş, alcătuit din vile, piscine, restaurante; perdelele de oleandri înfloriţi, care flancau aleile, răspândeau un parfum îmbătător. Ei bine, în aceeaşi staţiune mai era un camping mare, în care avea acces, la nişte preţuri nordice sau chiar gratuit, numai personal didactic şi auxiliar din şcolile franceze de toate nivelurile, de la universităţi până la grădiniţe. M-a emoţionat această iniţiativă a statului francez în beneficiul oamenilor care lucrează în învăţământ, gândul îndreptându-mi-se spre învăţătorii şi profesorii mei şi în genere, spre oamenii şcolii din ţara noastră.

- Da, băiete, n-aş vrea să se creadă că vorbesc pro damo, dar munca didactică este, într-adevăr, una de uzură; cere mari eforturi şi chiar sacrificii. Din păcate, atât la noi, cât şi în alte părţi, nu este răsplătită cum se cuvine.

- Când ajung la pensie, dacă mai ajung, profesorul, învăţătoarea, educatoarea sunt nişte oameni terminaţi, majoritatea bolnavi şi săraci.

- Chiar circula o glumă prin şcolile noastre, cum că învăţătoarea o întreabă pe Mihaela ce este tatăl ei; fata răspunde: „ospătar”. „Frumos” - zice doamna; apoi. Tot ea: „Radu, ce ocupaţie are mama ta?” „Mama este coafeză”. „Bine. Ştefane, car este profesia părinţilor tăi?” „Şi tata şi mama sunt profesori”. Toată clasa izbucneşte în râs. Învăţătoarea încearcă să o potolească: „copii, nu-i frumos să râdeţi de un băiat sărac!”

- Da, bunicule, personalul didactic este prost plătit şi măsura luată de autorităţile franceze în favoarea acelora care se dedică formării tinerei generaţii este impresionantă. Începusem să-ţi vorbesc, însă, despre un profesor român din învăţământul superior, un om ieşit din comun, pe nume Uscatu... Într-un sfârşit de primăvară, acesta tocmai îmi apare în cale. „Să trăieşti, doctore!” „Bună ziua, domnule profesor!” „Vii de la clinică” „Da”, zic eu – hotărât să scap cât mai repede. „Cald a fost azi, doctore”.”Cald” - îi răspund, fără chef de vorbă. „Ce faci, doctore, dai un şpriţ?” „Să spun drept, mi-i sete şi mie, dar m-ai nimerit...” „Atunci hai să-ţi dau eu, doctore”. Şi Uscatu mă şi înşfacă de braţ. Plec cu el; mai ales că se întoarce în direcţia mea de mers. După vreo cincizeci de metri, sunt condus într-un gang, de aici pe scări, la etaj, unde pătrundem pe o uşă, în care Uscatu nici nu bate. Ne întâmpină o doamnă deosebit de simpatică. Spunem „bună ziua”, eu sărut mâna gazdei, în timp ce Uscatu îmi rosteşte presupusa calitate, mi-o prezintă, iar eu mă pripesc: „doamna Uscatu, da?” „Doamna Schneider”, răspunde aceasta jenată. Momentul penibil trece însă repede, căci intervine Uscatu, teatral: „Madam Schneider, murim dă sete”. „Vai, dom' profesor, n-am nimic în casă; doar să trec strada până la Alimentară”. „Numai repede!” Femeia dispare, întorcându-se după câteva minute cu o sticlă pe care scrie „Grasă de Cotnari”. Uscatu ia fiola, îi scoate îndată dopul cu tirbuşonul de la propriu-i briceag şi umple cele două pahare pe care doamna Schneider le-a aşezat pe masă. Ciocnim, eu îi cer gazdei să mai aducă un pahar, spune că vinul îi este interzis. Eu insist, femeia mulţumeşte, cerându-şi scuze. Uscatu dă paharul peste cap şi nu se arată deloc satisfăcut. „Cald, doamnă, cald ca altceva! Sifon este?” „Abia l-am pus la răcit” Uscatu se repede la frigider, apoi toarnă vin şi sifon în ambele pahare. Ciocnim, eu gust, iar el, golind al doilea şi al treilea pahar: „Era să murim dă sete”. Vinul e pe sfârşite. Profesorul mă îndeamnă să beau; şi scurge sticla în paharul lui. Eu îmi arăt dorinţa de a pleca, iar Uscatu este de aceeaşi părere. „Mergem, doctore; tot nu mai avem ce bea”. Apoi, către doamnă: „Madam Schneider, când mai venim, aş vrea să găsesc ceva pus din timp la rece”. „Vă rog să mă scuzaţi, dom' profesor! Altădată voi avea grijă”, spune femeia pe ton umil. Când să ieşim, Uscatu se simte dator cu o întrebare: „Ce face Silvia? Este la cursuri?” „Nu, dom' profesor, astăzi are zi liberă, dar a plecat de dimineaţă la facultate să studieze, că bate sesiunea la uşă”. „Să înveţe! Să studieze că la mine-i greu” „Singur că-i greu, dom' profesor! Mereu îmi spune să este greu” - zice doamna Schnaider şi mai umilă.

- Ce figură Uscatu acela al tău?!

- Stai să vezi, bunicule. În stradă nu reuşesc să scap de profesor, decât invocând că trebuie să merg la gară, că aştept un moş din satul nostru, de lângă Hanu-Ancuţei... S-a întâmplat să nu-l mai întâlnesc pe Uscatu decât în toamnă. M-a întâmpinat posomorât, dar cu aceeaşi formulă. „Să trăieşti, doctore!” Nici n-am timp să răspund; profesorul mi-o ia înainte. „Vin de la nişte reexaminări. Sunt plictisit; şi mă mai supără şi reumatismul” „Reumatism la patruzeci de ani?” „Închipuie-ţi, doctore, că da”. Cu riscul de a asculta istorisiri interminabile asupra examenelor cu studenţii, nu-mi pot stăpâni curiozitatea. „Spuneţi-mi cum s-a descurcat fiica doamnei Schneider la examen? Ce notă i-aţi dat?” „Patru! Patru, doctore! Patru în sesiunea din iunie, patru în toamnă, patru şi azi la reexaminare” „Dar cum, este aşa de slabă la obiectul dumneavoastră?” „Dimpotrivă! Fată conştiincioasă, a răspuns bine chiar dă prima dată, însă i-am dovedit că nu stăpâneşte foarte bine toată materia” „Dar nu înţeleg” „Cu puţin efort ai putea să înţelegi, doctore!” „Mi-e imposibil, oricât m-aş strădui...” „Atunci ascultă! Eu predau numai la anul întâi. Madam Schneider ţine morţiş să-şi vadă progenitura profesoară de muzică, dacă nu chiar cântăreaţă pe scena Operei. Pentru aceasta este în stare să facă orice. Toată iarna am vizitat-o; avea un vin straşnic. Păcat că atunci când am fost împreună la ea, îl terminase...” După o scurtă pauză în care Uscatu mă priveşte insistent şi cu un fel de seriozitate ştrengărească – de care-i sigur că-l prinde, dar care îl face ridicol – încearcă o explicaţie: „Uite, doctore, beneficiezi de faptul că-mi eşti simpatic şi nu pot avea reţineri faţă dă tine. Acum vreo doi ani, inginerul Schneider s-a accidentat mortal cu Mercedesul propriu. După moartea soţului, madam Schneider a vândut maşina şi şi-a cumpărat loc dă casă la periferie. Are pe acest teren câteva sute dă butuci dă viţă nobilă. Abia în vara acestui an au intrat de-a binelea pă rod. Pă dă altă parte, madam stă dă atâta timp fără bărbat; oricât ar fi dă fidelă memoriei neamţului, nu cred să-mi reziste mult timp. Şi, doar ai văzut-o. Deşi-i la aproape patruzeci dă ani, pare mai tânără şi nu-i dăloc lipsită dă interes. Eu, cel puţin, sunt înnebunit. Nu-ţi mai spun dă fiică-sa! Silvia? Este cea mai drăguţă şi mai ademenitoare din facultate. Şi faţă dă mine se manifestă ca o pisică blândă şi docilă. Cred că la primăvară am s-o meditez puţin acasă. Ştii... în vederea examenului din iunie. Altfel... ar însemna să piardă anul a doua oară şi să rişte exmatricularea. Acum cred că ai înţeles, doctore”. „Oarecum”, zic eu dus, evident, pe gânduri. „Păi da, domnule! Dacă trece în anul doi, s-a terminat! Nici nu-mi mai răspunde la bună ziua. Iartă-mă, doctore, dar eu cunosc mai bine psihologia clientului – era să zic pacientului. Când în ai în mână, atunci trebuie să profiţi!” „Domnule Uscatu, să nu vă supăraţi, aş vrea să vă întreb ceva” „Poftim!” „Aveţi copii?” „Două fete. Să-mi trăiască, mulţumesc!” „Mici?” „Hm, nu prea; eleve la liceu” „Şi ce-aţi zice dacă...?” „Ascultă, doctore, dă morală sunt sătul. Meseria mă obligă să o predic în fiecare zi” „Totuşi...” „Totuşi!” Şi descoperindu-mi dispreţul, pe care zadarnic încerc a mi-l stăpâni, Uscatu se înfurie. „Totuşi... îmi dai voie şi mie, doctore, să-ţi spun ce gândesc?” „Vă rog!” „Eu credeam că eşti un om dă viaţă, un băiat dă comitet; m-ai dezamăgit! Nu pot suporta fraierii” „Eu sunt mai mult decât dezolat, profesore; nu mi-am imaginat că poţi fi o asemenea canalie!” Scos din fire, Uscatu mă fulgeră cu privirea şi dispăru. Fără să salute.

- V-aţi mai întâlnit, nepoate?

- Niciodată. Parcă a intrat în pământ.

- Poate a intrat în puşcărie. Sau, parafrazându-l pe cronicar, am putea presupune că l-a chemat tatăl său, Scaraoţchi la el în iad.

- Dar să coborâm la realitate şi să observăm că tochitura moldovenească, sarmalele şi plăcintele „poale în brâu” sunt şi azi, la Hanu-Ancuţei, aproape la fel de gustoase ca acelea preparate de bunica.

- Da, băiete, dar n-ai menţionat că vinurile din Ţara de Jos şi cele de Cotnari par mai bune când sunt savurate şi acum din ulcele de lut, smălţuite şi înflorate artistic, semn că ancestralul meşteşug al olăritului se mai păstrează. Şi încă o constatare. Ascultându-te depănând un caz aproape ireal, aici în preajma vechiului Han – a cărui poezie a surprins-o cu geniul său Mihail Sadoveanu – cugetam cu satisfacţie că nu a pierit de tot sămânţa acelora care sunt înzestraţi cu plăcerea şi răgazul de a relata întâmplări puse pe seama unor oameni mai mult sau mai puţin virtuali.

Constantin Partin