Dialog cu vii şi morţi: Lupul şi Puiu

Profira, cumnată, alcoolică, moartă la vreo cincizeci de ani. Victor, soţul ei, ucis de aceeaşi boală. Doamne, cât i-am mai compătimit şi jelit!

Știu că dacă seara mănânci mult şi la ore târzii, nu poţi dormi. Prin urmare, mă feresc. Numai că recent m-au contactat Tony şi Mitică. Trecuse ceva timp de când nu ne văzusem. L-am sunat şi pe Titus şi ne-am întâlnit la el, în foişorul din vie. „Podgoneanule, murim de sete” - s-a stropşit Mitică; şi amfitrionul a înţeles „aluzia”. A scos din beci vin roşu şi vin alb. Dar ce vin! Eu am dat fuga la chioşcul de alături şi am adus Borsec – tot rece – mai ales pentru mine, că eram cu maşina. Am discutat verzi şi uscate şi n-am putut ocoli politica. Am tot vorbit şi am tot servit până aproape de miezul nopţii. Aşa că m-am culcat târziu şi m-am zvârcolit precum calul când mănâncă trifoi încins. Am adormit abia spre ziuă. Somn? Un coşmar. Am visat-o pe Profira. Cumnata mea stătea pe o bancă lângă cimitir.

„Ce faci tu, Profiriţă?”

„Am ieşit la soare, bădie.”

Am vrut s-o sărut, dar s-a ferit. Atunci i-am apucat mâna, cu chip să i-o pup, dar era murdară de lut moale, galben.

„Ce-i cu mâinile matale, cumnată?”

„Am făcut curăţenie în cavou. Nu pot să stau în mizerie. În fiecare an fac ordine, cum făceam acasă. Să vii să vezi!”

Deodată a apărut şi Victor. Era trist, transpirat, cu pălăria în mână şi cu părul în dezordine; albise.

„Unde-i maşina? Ai avut accident sau vreo pană?”

„Nu chiar, Profiră, m-au prins băut şi mi-au săltat permisul.”

„Cum să bei când erai la volan?”

„Păcatul meu. Am pus maşina pe avarie, în staţia de autobuz din faţa bufetului şi am intrat să-mi iau ţigări. Acolo am dat cu ochii de Nicu Avoichiţei şi de Dinu Botezatu, morţi şi ei, înaintea mea. Mi-au oferit un coniac. Cum să-i refuz, când nu băusem cu dânşii de ani de zile? Pe urmă, am comandat şi i-am servit şi eu. Morţi, morţi, da' obrazu-i obraz!”

„Și?”

„Și când am ieşit la maşină, iaca şi poliţia de la judeţ. «Știi că n-ai voie să parchezi autoturismul aici?»; «Vă rog să mă scuzaţi, vin de la cimitir şi am intrat să iau nişte ţigări. Obicei rău, da' nu poţi să stai acolo fără o ţigară»; «Dar ce, locuieşti acolo la biserică?»; «Da, în cavou.»; «Nu mai spune! O mai faci şi pe şmecherul. Ia să-ţi punem noi fiola»; M-au obligat să suflu în porcăria aceea şi s-a înverzit; s-a înverzit numai din trei coniacuri mici.”

„Vai de capul nostru, Victore! Numai asta ne mai lipsea.”

„Au zis să mă duc după permis peste două lunii. Ei habar n-au ce înseamnă să fii mort.”

„Și nici nu vor să înţeleagă, parcă-s de pe altă lume...”

Visul meu nu s-a oprit însă aici. Deschideam poarta şi odată mi-a apărut „pe ecran” Manole Paşparuga.

- Ce faci, vecine, de ce eşti aşa amărât?

- Am păţit un mare necaz.

- Hai că mă faci curios. Care-i baiul?

- Păi am moştenit de la tata un obicei prost: în timpul verii, când nu prea sunt treburi la care-i nevoie de căruţă, să ducem caii în zăvoiul de pe malul Moldovei şi să-i lăsăm singuri acolo, la păscut, zile şi nopţi de-a rândul. Se avea în vedere că prin satele dintre Hanu-Ancuţei şi Hanul Drăguşeni, ca şi prin cele de peste Moldova, dintre Boroaia şi Războieni, nu se fură cai. Prin apropiere de roman, pe la Săbăoani, se mai întâmplă, dar foarte rar.

- Manole, să nu-mi spui cumva că ţi-au furat din zăvoi minunea de cal, la care ştiu că ţii aşa de mult.

- Nu mi l-au furat, dar l-am pierdut şi gata!

- Acolo în zăvoi, era legat?

- Nu, doar cu piedică la picioarele din faţă, ca să nu plece departe. Însă am greşit şi iată că am rămas fără cal.

- Spune, omule, ce s-a întâmplat?

- Știam de la cei bătrâni că lupul flămând, mai ales când umblă în haită, se dă şi la animale mari. Știam, dar credeam că sunt simple poveşti. Auzisem că atunci când dihania asta crudă şi lacomă atacă o vacă, aceasta se apără încercând să-l ia în coarne. Fiara, ca şi cum ar fi şcolită, se fereşte de capul vacii şi-i tot dă târcoale, până reuşeşte să-i spintece burta. În cazul cailor, el procedează invers; ştiind că ar putea fi lovit de copite, îi atacă la cap. Se repede de mai multe ori, până reuşeşte să se prindă cu dinţii de nările calului. Animalul atacat se învârte cu fiara acăţată de nasul lui, până când ameţeşte şi cade. Atunci lupul îi sfâşie burta şi-i dă maţele afară. Aşa s-a întâmplat, probabil, şi în cazul armăsarului meu. Puiu era cal puternic; cred că s-a învârtit mult cu lupul acăţat de nas, fără să ameţească.

- Și atunci? N-a reuşit să scape de el, să-l lovească?

- Nu avea cum. L-am găsit pe bietul cal mort, cu nasul rupt şi cu o baltă de sânge închegat sub cap. În rest, era întreg. M-am uitat împrejur să văd şi alte urme. Lupul n-a scăpat nici el cu viaţă. Stătea străpuns de o ţăpuşă rămasă în tulpina unui plop tăiat de cineva în iarnă.

- Măcar şi-a luat şi el răsplata.

- Probabil că la un moment dat, nasul bietului Puiu n-a mai rezistat; s-a rupt, iar lupul a zburat prin aer ca o pană şi s-a înfipt tocmai în aşchia aceea puternică, pregătită parcă anume! Închipuie-ţi că dihania moartă avea în gură nările şi puntea nasului de la cal.

- Incredibil! Îmi pare rău, Manole!

- D'apăi mie. Nici nu ştii ce greu îmi vine să dau de ştire acasă, că Puiu nostru nu mai este...

Constantin Partin 

Sursa foto aici.