Doina de jale şi maneaua de criză
Dimensiune font:
Azi, turcii sunt un popor simpatic şi hâtru, cu fesurile, turbanele şi narghileaua lor. N-au fost astfel, totdeauna, e adevărat; când i-a adus în Europa emirul Osman de prin stepele Asiei, în urmă cu vreo şapte sute de ani, erau destul de încruntaţi, cam sângeroşi şi puşi pe jefuit necredincioşii creştini de prin partea locului, ba, mai mult, unul dintre mai-marii lor voia să dea calului ovăz tocmai din „pristovul de la Roma”, cum zice Mihai Eminescu, un poet ghiaur într-o scrisoare a sa. Acum, după ce visele de mărire s-au năruit şi la Roma n-au mai ajuns pentru că un oarecare Ştefan cel Mare, poreclit „atletul creştinătăţii”, se spune că i-a oprit din drum, s-au făcut oameni plini de blândeţe, buni negustori, cu „baştani” care cumpără, de la noi, fotbalişti şi fete frumoase, oferindu-ne, în schimb, tot felul de lucruri dulci şi mizilicuri: halva, baclava, sarailie, iaurt, salam, ghiuden - n-am mai fi gustat nimic giugiuc dacă osmanlâii ar fi rămas să-i firitisească doar pe urmaşii lui Gingis Han, prin iurtele mongole. Paşalîc n-au putut în ţările române, dar ne-au lăsat, în contrapartidă, cum se zice astăzi, o raiá de cuvinte; unele gingaşe (satâr, hanger, iatagan, ghiulea, darabană), altele, numind meserii vechi şi noi (hangiu, gelep, geambaş, salahor, giuvaergiu, dulgher); ne-au invitat la bairam, ne sfătuiesc să ne grăbim încet (iavaş-iavaş, bre, că doar nu dau turcii) şi ne-au făcut designul caselor, hainelor şi accesoriilor (cearşaf, catifea, dulap, ciorap, geam, raft, canat, iatac, geantă, colan); au plantat salcâmi înaintea lui Mihai Tatulici, au frecat şi au ars mangalul, ne-au pus beizadele pe cap, să ne sictirească ieri din fuga cailor, azi, din şuierul discret al limuzinelor.
Dar cuvântul cel mai de preţ şi mai rezistent la toate schimbările a fost maneà (alături, desigur, de „bacşâş” sau „bacşiş”, după cum vorbim, în Moldova sau Muntenia); au venit cu el, se spune, în urmă cu vreo trei sute de ani, turciţii din Fanar, care s-au speriat foarte de „comorile folclorului nostru”, servite la bairamurile din Beilicul Iaşilor ori Bucureştilor. Pe aici se cântau doine şi balade, de către nişte ţărani de prin mahalale, numiţi lăutari, cu cimpoaie, fluiere, viori, cobze şi ţambal; unele, cele de jale şi de dragoste, mai treacă-meargă, dar fioroasele balade de haiducie şi de ocnă nu le spuneau nimic de bine fanarioţilor puşi pe fumărit şi cu satârul firmanului deasupra capului. Atunci, au bătut din palme şi au chemat pe manelişti, lăutarii lor de la Bosfor, iar aceştia au adus tot felul de ţitere să le cânte de dorul cadânelor şi semilunii lăsate la vatră, la Istanbul.
O jale mare a cuprins spaţiul mioritic; lăutarii şi ciobanii băştinaşi cântau/ ziceau prin păduri, prin munţi şi văi, „Mioriţa”, „Meşterul Manole”, „Baba Novac”, „Miu haiducul”, tot felul de doine şi balade, folosind, mai ales, buciumul, să se audă jalea românului, în vreme ce, în cele două capitale, la curţile domnilor fanarioţi, maneaua suna cu jale, cântând toată suferinţa exilaţilor din Fanar între galbenii, holdele, sarea şi fetele localnicilor.
Spre beneficiul istoricilor şi sociologilor, să spunem că atunci a fost primul moment, decisiv, al confruntării dintre „specificul naţional” şi „fenomenul globalizării”; a cîştigat, fireşte, globalizarea, atunci ca şi acum. Şi iată de ce. Mai întâi, doina şi balada erau cântece vechi, prăfuite, expirate, „bătrâneşti”, cum li se mai spunea; mai mult, tot felul de oameni se certau aman-aman pe originile cuvîntului „doină”: Cantemir zicea că e numele unui zeu războinic dac, I. Malinescu îl deriva din Danubius şi Diana, I. Heliade-Rădulescu îl credea venind din Diana plus „oda”, A.T. Laurian şi I.C. Massim o ţineau langa cu latina (din verbul „doleo” care înseamnă „a durea”), Cihac o dădea pe sârbescul „dvoiniţa” („fluier dublu”), iar un istoric şi lingvist improvizat dinspre zilele noastre a avut revelaţia unui târg între ciobani, purtat prin strigăte de pe vârful unui munte pe altul („dai oi, uăi?”, întreba unul; „dau oi, uăi”, confirma altul: şi uite aşa s-a născut doina-doina, cântec dulce, când te-aud, nu m-aş mai duce). La toate acestea a mai contribuit şi poezia din cântecele bătrâneşti, greu de priceput, cam încifrată, iar omul la necaz sau la bairam numai de eseuri şi hermeneutică n-are timp; cum să înţelegi lesne şi, mai ales, să-ţi meargă la sufletul chinuit de dragoste pentru cadâna din seraiul de la Istanbul, când lăutarii şi ciobanii spun: „L-am cătat şi l-am aflat,/ În mijlocul codrului,/ La Curţile Dorului,/ Unde stau porţile-nchise,/ Porţile le-am descuiat,/ Pe bădiţa mi l-am luat”, şi: „M-am aflat dat gândului/ La Curţile Dorului,/ Unde-s porţile deschise,/ Mândrele pe table scrise”?. Sau când vor să facă filosofie, definind omul în acest fel: „Trupul din lut,/ Oasele din piatră,/ Ochii din mare,/ Frumuseţile din soare,/ Dragostele din vânt”?
Cu atâtea pietre legate de picioruşele firave ale cântecului nostru popular nu e de mirare că maneaua globalizantă a câştigat partida şi s-a umplut de glorie, în vremea fanarioţilor şi în zilele noastre, când a revenit, viguroasă, cântată, mai ales, de oameni bruneţi, la nunţi, botezuri, înmormântări, radio şi televiziune, discoteci şi hore (adică, manele) în sat: maneliştii de azi au preluat de la vechii „doinitori” („doinaşi”?) câteva instrumente cu coarde, la care au adăugat „clapele” (acordeon şi orgă), păstrând, însă, de la vechii manelişti versurile simple şi adânci, fără amarnicele contorsionări stilistice de la Curtea Dorului: cântecele „bătrâneşti” s-au retras prin te miri care unghere din munţii patriei (la Soveja, prin codrii Vrancei, găsea Alecu Russo, exilat acolo de fanariotul Mihail Sturza, balada „Mioriţa”), iar maneaua a triumfat şi s-a actualizat mereu, (de)plângând soarta bietului om sub vremi.
(Va urma)
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau