Doina de jale şi maneaua de criză (II)

Păcat că hârtia de ziar nu cântă, încă. Să vezi atunci jale mare pe la toate chioşcurile cu ziare, cu versurile acestea, cu muzica lor inconfundabilă. Să moară duşmanii mei!

 Fenomenul globalizării prin manele e cât se poate de serios, o dată ce un etnopsiholog de notorietatea lui Vintilă Mihăilescu ne învaţă că „Manelele sunt politizarea cântecului popular. Cineva spunea că, aşa cum există visul american, există şi visul românesc al reuşitei. Manelele sunt epopeea zilnică, cotidiană, a reuşitei la români (...) Oricine se uită pe texte vede un lucru simplu - «prietenii şi duşmanii». Nu ai nimic intermediar. Eu cred în această etologie de care vorbeam - ataci sau fugi. Manelele spun chestia asta. Nu există nici manea fără erotism vizibil, însă asta nu e ceva ţigănesc, în cultura ţigănească nu se permite femeii să-şi expună corpul la modul ăsta. Ei cântă pentru români”. Aferim, bogatâr!

Dar mai multe ne spun chiar cântecele, duioasele manele. De dragoste, cântă astfel: „Iubito, nu plânge, ştii că n-o să te las/ Poţi să mă urmăreşti la fiecare pas,/ Iubito, nu plînge, ce a fost vom şterge,/ Lacrima îţi curge, iubito, nu mai plînge”; „Dacă beau şi mâine tot degeaba beau/ Gândul de la tine nu mi-l pot lua/ Să renunţ la tine sau să nu renunţ”; „Nu mă aşteptam că de mâine am să rămân fără tine/ Şi ai să-mi rupi sufletul/ Dacă ţie ţi-e mai bine să nu stau lângă tine/ Am să fac cum spui tu/ Îmi plânge inima în mine”.

Uite şi visul american, în varianta voioasei manele româneşti: „Frumoasă viaţă duc/ Să fii la fix/ Cu banii”; „Oare ce m-aş fi făcut/ De nu te-aş fi cunoscut/ Săraci amândoi am fost/ Am pornit cu greu de jos/ De la lingură şi sare/ Poate de-am fi fost bogaţi/ N-am fi fost apropiaţi”. De gelozie care e tot un fel de dragoste: „Te-am văzut, te-am văzut, te-am văzut/ De mână cu-altcineva/ Şi-am simţit că-mi arde inima”.

De haiducie (voinicie), chiar dacă Miu haiducul, Şapte-Cai şi Iancu Jianu sunt acum băieţii de băieţi, băieţii de cartier sau şmecherii: „Nu-ţi mai da atâtea aere/ Am o mare supărare/ Pe şmecherii non valoare/ Băi, fraiere,/ Cu un cuvânt te bag în boală/ Ştii că te fac din vrăjeală, şmechere”; „Toată viaţa am hoinărit/ Dar acum m-am liniştit/ Borfaş, vagabond, băiat rău/ Dar cum sunt eu sunt al tău/ Cât am fost eu de nebun/ Tu m-ai făcut băiat bun/ Eram vai de steaua mea”.

Uneori, regăsim şi un subtil demers filosofic, în sensul sentinţelor carteziene: „Cum a fost a fost/ Ce va fi va fi/ Cum va fi vom şti/ Sau poate nu vom şti”; „Cu ce m-am ales în viaţă/ Ce-am băut şi ce-am mâncat/ Şi cu ce am strâns în braţe/ Oare ce-i pe primul loc în viaţă?”.
Dar forma cea mai actuală, „racordată” la viaţa românului, dar şi la starea omului global, rămâne maneaua de criză; iată sonorităţile ei româneşti şi universale, pentru cei sărăciţi, mai întâi: „Vremuri bune de altădată/ S-au tot dus şi nu mai vin/ Toată lumea e stresată că viaţa e un mare chin/ Chiar şi bogaţii sunt stresaţi/ Cu criza nu sunt învăţaţi/ Că or avea ei proprietăţi, dar nu mai au lichidităţi”; şi: „Azi eşti jos, mâine eşti sus/ Toţi suntem într-o luptă acerbă de-a ajunge cât mai sus,/ Dar acuma suntem toţi jos”.

Este, însă, şi varianta manelei de criză de tip „je m'en fiche”, care se cântă pentru victorioşii crizei: „S-a dat mare zvon în ţară/ Că e criză financiară/ Dar nu mă interesează/ Pe mine nu mă afectează/ Eu n-am teamă, n-am habar/ Stau bine financiar”. Iar lăutarii Tarafului de la Clejani au chiar şi o soluţie foarte ingenioasă, expusă în videoclipul „Criza la români”, unde ne dau un sfat pe care nu-l putem refuza: „Pe timp de criză, investeşte în alcool!”.

În sfârşit, şi ca o dovadă în plus că maneaua face parte din viaţa de zi cu zi, minut cu minut, a românului, iată maneaua divei părăsite: „Un băiat din Reşiţa/ A ajuns pe la Bucale/ Şi s-a ataşat de-o divă/ La o cursă de motoare/ Ea o tipă cu mulţi bani/ Şi mult mai mare de ani/ S-a îndrăgostit de Dani/ Fără să conteze banii/ Ea aranjată frumos/ În campanii de folos/ Pentru ajutarea ţării/ Şi alungarea ţigării./ El un bun ecologist/ Şi cu suflet de artist/ S-a îndrăgostit de ea/ Pe nume Mihaela/ Dragostea vârstă nu are/ Iubirea noastră-i prea mare/ Ne iubim noapte de noapte/ Cu toţi paparazzii-n spate!”.

Şi, încă, vechea versiune a manelei de ocnă, de dinainte de '89 („Închisoarea cu capace/ Unde toţi şmecherii zace/ Şmecherii din tot raionul/ Şi din tot Pantelimonul”), a suferit câteva binevenite modificări pentru a fi cântată, azi, omului de afaceri: „Ieri, în palat aurit/ Azi, în pat de fier coclit”. Păcat că hârtia de ziar nu cântă, încă. Să vezi atunci jale mare pe la toate chioşcurile cu ziare, cu versurile acestea, cu muzica lor inconfundabilă. Să moară duşmanii mei!

Doina de jale şi maneaua de criză (I)