Doina Rusti, Fantoma din moara. review de Cristina Balinte

Doina Rusti, Fantoma din moara, Polirom, Iasi, 2008

 

¿Que es un fantasma?, se intreaba vocea grava de povestitor, in prologul filmului din 2001 al lui Guillermo del Toro, El Espinazo del Diablo” (trad. rom. Spectrul razbunarii), intinzand pana la tensionare ambiguitatea sugestiva dintre semnificatiile de „fantoma” si „fantasma”. In loc sa clarifice, raspunsul cu variante multiple amplifica ezitarea: Un evento terrible condenado a repetirse una y otra vez, un instante de dolor, quiza algo muerto que parece por momentos vivo aun, un sentimiento suspendido en el tiempo, como una fotografia borossa, como un insecto atrapando en ambar.

Oscilatia din filmul lui del Toro poate fi identificata leger si in romanul Doinei Rusti, Fantoma din moara. Cu exceptia alegerii din titlu si a unor impresii de personaje-copii, majoritatea ocurentelor „fantomei” se preteaza la o lectura in cheia semnificatiei de „fantasma”, de proiectie in imaginar a dorintelor si frustrarilor tangente la indivizii unei comunitati inchise cu cel putin doua zavoare: satul si sistemul politic. Nu mai avem situatia din Zogru, fictiunea din 2005 a autoarei, cand constructia personajului hors-commun (vampirul) ducea atelajul povestirii, ci raportul invers.

„Fantoma” bantuie povestea, este punctul central de reper, nodul care strange firele; cu toate acestea, ea se genereaza din relatarea despre o realitate istorico-sociala ajunsa la un prag-limita. Doar in partea intai a romanului, Doina Rusti potenteaza, e drept firav, dimensiunea fantastica. Viata secreta a Adelei Nicolescu, mai ales in anii copilariei, poarta intentia scenariului asemanator celui din Zogru, vampirul fiind inlocuit cu duhul neimpacat al adolescentului Maxu, gasit cu teasta sparta, in moara paraginita a satului. Dar si aici, odata produsa avansarea in varsta a eroinei, fantasticul cedeaza terenul consecintelor traumelor.

Frica, lipsurile, abrutizarea, falsificarile comportamentale schimba rapid perspectiva asupra naturii referentului numit „fantoma”. Intr-un sistem inchis, imaginatia este singura capabila sa se manifeste liber, sa fie zona desfasurarii gandurilor interzise. Partea I coaguleaza in ectoplasma efectele temerilor Adelei. Pe chipul tuturor politrucilor in functie sau in devenire, aceasta detecteaza aparitia ranjitoare a lui Max. Partea a II-a este un repertoriu de fantasme, de reprimari dezlantuite cu intensitate: invatatoarea Lucica intra ritualic in moara pentru a aprinde lumanari unor „ochi”; pentru militianul Grigore, acolo salasluieste un inger pazitor; popa Butescu viseaza acuplarea cu sateanca Matei Paula; cercetatorul de la Institutul Fenomenelor Nestudiate, Gabriel Neicusoru, isi gaseste consolarea afectiva intr-un efeb vaporos strecurat dintre peretii ruinei; o vaduva se amageste ca i se alatura in asternut, noaptea, sotul s.cl.. Partea a III-a deruleaza impregnarea simbolului straniu al morii cu momentele de fericire si de amarnica suferinta ale invatatorului Ion Nicolescu.

Doina Rusti nu ii mai propune cititorului sa urmareasca aventurile personajului fantastic. Il invita, in schimb, la intelegerea problematicii acute a unei epoci infioratoare, in care traditionala „fantoma” bau-bau este un simptom al dezagregarii mintilor cetatenilor, o componenta, poate mai pitoreasca, a dublului discurs. Vampirul Zogru era insusi Mecanismul cartii; fantoma Max este una dintre rotite. De remarcat ca sub incidenta „fantomei” cad atat misticii, cat si rationalii, atat „incultii” obscurantisti, cat si „educatii” materialist-ateist-istoric. Fiecare isi poarta „fantoma” lui, ca pe un amanunt provocator de jubilatie sau de jena personala, pe care nu il atinge Partidul „din tot si din toate”.

 

Geometrizari structurale

 

Doina Rusti se numara printre optzecistii tardivi, nedoctrinari, posesori ai indemanarii de a sustine echilibrul fericit dintre tehnica si cursivitate narativa. Privit sub acest aspect, Fantoma din moara dovedeste o constructie de ansamblu impecabila, asociata apetentei fara tagada de a povesti.

Istoria lumii inchise reprezinta substanta unor circularitati formale. Romanul care dureaza de la un Pavel (Florian) la un alt Pavel (Andronache), ambii de ordinul impostorilor, este articulat de cele trei parti (Viata secreta a Adelei Nicolescu, Moara, Doua zile), fiecare descriind un mediu sub „figura” tutelara a cercului.

Fara unitate de loc, de timp, cu doua voci de prim-plan (Adela/Del si naratorul textului de pe domeniul stafia.ro), Viata secreta a Adelei Nicolescu – zona cea mai experimentala a cartii (susceptibila de tentatia de a incerca la un loc metaroman, hypertext, Bildungsroman, imersie in blogosfera) – dezvolta si termina actiunea prin episoade care se petrec in satul natal al protagonistei, la Comosteni, in apropiere de Bechet. Un cerc.

A doua parte, Moara, cea mai ampla sectiune, dar si aceea cu urzeala cea mai ingrijit tesuta prin jocul alternatelor „faptele” unora – „privirile” altora prezinta unitate de loc (satul Comosteni), de timp (sfarsitul lui aprilie 1986, cu suprapunerea: accidentul de la Cernobil, Saptamana Mare si 1 Mai – mijlocul lui iunie al aceluiasi an, marcand demolarea morii), insa diversifica personajele. Adela/Del se pierde in multime, din Comosteni ies la iveala, in cavalcada, varii povesti din genealogia localnicilor, devin vizibili o sumedenie de indivizi, interconectati prin delatiuni, marsavii oportuniste, dar mai ales prin interesul, de o patologie colectiva, pentru ce se intampla in moara veche. De la propunerea de participare a invatatoarei Lucica la un chef cu tovarasi pusi pe viol, pana la avortul si arestarea femeii, se traseaza inca un cerc.

In secventa-epilog, Doua zile – cea mai impregnata de revolta, prin efectul unei antiteze reusite (lumea veche de la 1910, civilizata, umanist-haretista, cu invatatori, primari, proprietari entuziasti/lumea noua de la 1953 a lepadaturilor, necioplitilor, brutelor de la marginea comunitatii) – exista unitate de loc, de personaj principal, si, in pofida timpului dramatic schimbat, o dispunere a evenimentelor in jurul morii. Un nou cerc.

Angrenajul solid pune in miscare povestirea. Iar in acest compartiment, Doina Rusti obtine cele mai mari realizari. Tot aici, este de apreciat calduros ca nu se lasa furata de ingrosari tehnice sau ideologice. Scrie cu placerea de a povesti si acest detaliu se observa limpede. In raportarile la perioada comunista nu se deda la critica explicita. Relateaza evenimente a caror calitate a relatarii si cota dramatica stimuleaza critica implicita. Evident, aceasta nu inseamna ca ea ar fi mai putin vehementa. Insa acestea sunt faptele, ele starnesc reactii prin natura lor de ticalosii, nu la imboldul vreunui autor deghizat in narator sau in personaj (ex.: „fata lui Nicolescu, invaluita in parul negru ca Muma Padurii”).

 

Reverente inspre maestri

 

Intr-un dialog cu una dintre prezentatoarele de la TV Cultural, postat si pe situl personal, Doina Rusti vorbeste despre „intoarcerea la romanul saizecist”, indicand trei puncte de reper: Toiu, Breban, Buzura. O intentie politicoasa de ancorare, mai degraba, decat o asumare „politica” de modele.

„Fantoma din moara” are tot atata legatura cu mega-epica Toiu-Breban-Buzura, cat are si cu Morometii lui Preda (ba chiar in privinta ultimului exemplu, nesaizecist la volumul I, balanta ar inclina nitel mai mult). Trimite aluzii prioritar tematice, fara a adera stilistic si tehnic.

Sa ne oprim la scena chefului de 1 Mai intre tovarasi, in timpul caruia Lucica este violata in reprize, de catre participanti. Acest episod este prezentat de Doina Rusti ca parte dintr-o amintire care ii trezeste protagonistei-victima sentimentul vinovatiei. Nu exista o descriere directa a momentului. Nu se detaliaza cadre si nici psihologii.

Toiu ar fi redat mai intai amanuntit scena desfasurarii actiunii (curtea, casa, camera – mobilierul, pozele de pe pereti/de pe noptiera, obiectele din preajma, lampa); in faza urmatoare, ar fi expus discutiile dintre convivi, presarate cu glume avand tenta politica ori intretaiate de cate o larga focalizare pe tacamuri si pe bucate; despre suplicierea Lucicai am fi aflat in timpul intalnirii de a doua zi dintre „grangurii” cei mai de soi, care ar fi dezbatut la o cafea metafizica suferintei. Buzura si-ar fi centrat atentia pe drama personajelor Nini si Gabriel Neicusoru, doi intelectuali, unul malefic-generos, altul generos-malefic, ambii cu deviatii majore de comportament cauzate de claustrarea la care ii supunea sistemul. Psihologiile lor ar fi aruncat in subsidiar cazul Lucicai. Iar daca Buzura ar fi preferat sa exploateze framantarile interioare ale tipului de personaj Neicusoru, Breban ar fi reflectat, in capitole intregi de carte, la personalitatea lui Nini.

Doina Rusti isi scrie romanul reverentios la mega-epica, insa pe formula de shortcut-uri. Stilul este alert, neutru, fara opriri de alimentare in pasaje ultra-descriptive ori in rationamente detaliate pe nenumarate straturi. Este o povestire prin consemnare, nu prin acumulare.

 

Cateva hibe

 

In constructia Fantomei din moara sunt si caramizi care se clatina. Cel mai afectat sector il reprezinta comparatiile. A se deschide romanul la orice pagina unde acestea apar si se vor observa stangacii, in forja absurd-ridicola, precum: „picioarele ca doua halvite”, „papucii de casa ca doua gondole”, „vocea ei ca o galeata de apa calda, aruncata in lungul soselei”, „impiedicat ca un bursuc”, „asezat pe scara casei ca o maimuta pedepsita”, „furculitele de aluminiu care inainte aratau ca niste picioare de cioara moarta” s.cl..

Exista apoi fortari explicative putin necesare publicului roman. Poate ca pentru generatiile mai tinere este util sa se precizeze ca in ’68, cu toata atitudinea lui antisovietica, Nicolae Ceausescu era perceput ca „un tembel fonfanit”, insa nu vad de ce ni s-ar da definitia cozonacului: „Restul aveau cozonac cumparat de la Segarcea, un fel de paine dulce, impanata din loc in loc cu rahat verde?”. Ca sa realizam ca este o diferenta intre cozonac si panetone, or intre cozonac si madeleine, la fel ca intre „moara rosie” si „moulin rouge”?

Desigur, calitatile romanului pot face uitate aceste accidente. La o relectura meticuloasa ar fi disparut si neglijentele „Abia prin ’79 Nini isi daduse seama ca nu putea sa avanseze decat daca avea studii superioare. Asa ca vorbise cu un superior…”, „s-a-ntamplat sa cada intai si doi mai intr-o joi”, „900 de kilograme la hectar, insa toate rapoartele triplau cifra, incat ajunsese la 3600”. Este pacat ca munca la structura de ansamblu, talentul narativ si istoria captivanta sa primeasca astfel de „virusi”. La cartea urmatoare, ar fi bine sa fie declansata din vreme operatia de scanare.

 

 

Sursa: http://revistacultura.ro