Drumuri spre Dumnezeu

 În Duminica Floriilor m-am trezit într-o dispoziţie de excepţie. Eram împăcat cu toată lumea şi noţiunea de duşman mi se părea o invenţie ireală, creată de sufletul omenesc cu scopul ca omul să nu poată zbura ca pasărea cerului.
Clopotele de la Mitropolie mă transpuneau parcă într-o fiinţă cu doar două dimensiuni. Cea de a treia dimensiune, care avea în componenţă şi răutatea omenească, dispăruse şi eu devenisem uşor, atât de uşor că pluteam într-o pace nefirească, dar benefică, împăcat cu lumea asta a noastră aşa cum este.
Apropierea sfintelor Paşte, ca de obicei, mă cheamă din nou la vechile mele întrebări, care provin din dualitatea omului, de provenienţă divină şi din păcat, din componenţa structurii sale din lut şi spirit.
Ca păstor al urbei noastre eram de multe ori incomodat că cele două credinţe ale noastre, ortodoxă şi catolică, nu puteau accepta o dată unică a comemorării Învierii Mântuitorului nostru Iisus. Clopotele Iaşilor, şi nu numai, aveau darul să mă întoarcă, pentru puţin timp, în negura istoriei credinţei noastre. Mă duceau cu gândul la timpul când trei episcopi, episcopul de Roma, episcopul de Alexandria şi cel de Antiohia, au primit un statut mai special şi s-au numit patriarhi. Apoi s-au alăturat episcopul Constantinopolului şi al Alexandriei, confirmaţi toţi cinci la Conciliul din 451.
Dar... patriarhul Romei şi cel al Constantinopolului îşi disputau titlul de succesor al Sfântului Petru. Cum Teodosie Cel Mare a murit în anul 395, el fiind ultimul împărat al Imperiului Roman unit, era firesc ca Imperiul Roman divizat să conducă şi la divizarea bisericii creştine. Chiar dacă aceasta a rezistat peste şase secole la unele dificultăţi insurmontabile, cu un Împeriu Roman de Apus destrămat de puzderii de triburi, mai ales germanice. Papa Leon al IX-lea (1049-1054) şi patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1049-1058) au desăvârşit ruptura în anul 1054, când a avut loc aşa-numita Marea Schismă.
Gândurile mele erau provocate şi de un pătrat din bronz, cu basoreliefuri frumos meşterite de artizani lionezi, folosit ca presse-papiers de mine şi care mi-a fost dăruit de primarul oraşului Liege. De câte ori folosesc acest obiect, regret că n-am semnat tratatul de înfrăţire cu acest prestigios oraş, datorită plecării mele ca ambasador în Cuba.
Primarul de Liege (denumire provenită de la Liberte de Genti - lat.) mi-a propus să vizităm oraşul Aix-La-Chapelle (Aachen, în germană). Carol Cel Mare (Charlemagne) s-a născut în apropiere de Liege în anul 747 şi a ales acest oraş ca reşedinţă. În acest oraş se află un celebru muzeu în care sunt păstrate unele capodopere făcute la Constantinopol şi care au fost jefuite de cruciaţii din a patra cruciadă prin anii 1204. Cruciaţii buimaci, mari amatori de jafuri, nu prea ştiau ce să atace: Egiptul, Ierusalimul sau...de ce nu, chiar Constantinopolul.
În anul 1000, Constantinopolul avea peste un milion de locuitori în timp ce Roma, Parisul etc. abia aveau 40.00 de suflete. Era capitala lumii, în materie de ştiinţă, cultură, tehnologie de vârf etc. Toate drumurile mergeau spre acest fabulos oraş.
Cruciaţii au jefuit sălbatic acest formidabil simbol al progresului vremurilor sale.
Barbari şi lacomi, cruciaţii au topit miraculoasele opere din aur şi au transportat lingouri în ţările lor. Ca prin minune, unele capodopere au fost transportate intacte şi aşa ni s-au transmis câte ceva din măreţiile acestui fabulos oraş. La muzeul din Aachen puteţi vedea câte ceva din măreţia Imperiului Roman de Răsărit. Fineţea, fantezia, dragostea de Dumnezeu, nemaipomenita tehnologie şi măiestrie a acelor vremuri ne sunt dezvăluite plenar, lăsându-ne muţi de uimire.
Cruciaţii au jefuit şi distrus în mod barbar, aşa cum au făcut-o în anul 1453, la 29 mai şi barbarii musulmani, conduşi de Mohamed Cel Mare.
Papa Inocenţiu al III-lea, iniţiatorul Cruciadei a patra, critica violent jaful cruciaţilor: „... ei au furat vasele din argint din altare, le-au făcut bucăţi... Au violat locurile sfinte şi au răpit cruci şi relicve...’’. Tot Papa a spus cu amărăciune „că s-a pus cruce uniunii ecleziastice...”
De fapt, Cruciada a IV-a nu a avut o ţintă religioasă, ci o ţintă a nobilimii, sărăcite de desfrâu, o victimă bună de jefuit. Capodoperele, foarte puţine, au fost scăpate de la topire de oameni religioşi, care au plătit preţurile cerute de bandiţii jefuitori din Cruciadă.
Oraşul Liege avea nenumărate piese de o frumuseţe rară, similară vremurilor măreţe ale Constantinopolului şi m-am simţit mândru de Europa. Poate că nu eram chiar la acelaşi nivel de desăvârşire, dar nu aveam de ce să ne simţim primitivii acelor vremuri. Am văzut un vas mare folosit pentru botez, din bronz. Era datat prin 1045, înaintea Marii Schisme şi părea făcut de o mână divină. Greutatea acelui vas era de peste 250 kg şi era singura pază împotriva furtului din biserică. Sper sincer ca între timp, după aderarea României la UE, primarul acela atât de simpatic şi prieten, să nu mă înjure cumva că i-a dispărut faimoasa capodoperă (ca busturile din Copou!).
Revin la supărarea mea că noi, ortodocşii şi catolicii, nu ne bucurăm simultan de Învierea Domnului. Dar nici măcar ortodocşii nu se bucură simultan de sfânta sărbătoare. La fel stau lucrurile şi la catolici. Chiar dacă avem aceeaşi credinţă şi suntem acelaşi neam, tot nu ne înţelegem. Orgolii nemăsurate şi un fel de înverşunare nejustificată împiedică unitatea în credinţă şi mai ales respinge dialogul.
Şi musulmanii au probleme similare, sau poate şi mai şi, iar intransigenţa lor produce multă suferinţă în lume.
Am umblat mult prin lume şi mi-am format un mod propriu de a judeca lucrurile.
Eu îl văd pe Dumnezeu undeva într-un spaţiu infinit dimensional (similar unui munte greu accesibil omului) şi noi pornim spre el, să atingem fericirea veşnică. Oamenii abordează căi diferite şi mijloace diferite, pentru a parcurge dificilul drum. Unii cu maşina, alţii cu trenul, cu avionul, cu rachetele, pe jos, pe brânci, în patru labe. Toţi se zoresc spre fericirea veşnică. Ceea ce nu ştim este faptul că viteza de înaintare spre Dumnezeu este cam aceeaşi pentru toată lumea. Efortul depus de fiecare trebuie să fie cam acelaşi. Pentru că un mijloc ideal care să ne ducă ACOLO, fără un mare efort, nu există. Ne căţărăm pe acel munte, ne răsturnăm, ne jupuim genunchii, ne zgrepţănăm cu unghiile, ne înverşunăm să învingem şi mai ales sperăm. Clopotele sfintei Biserici au darul să ne liniştească, sunt ca un balsam cu care ne oblojim sufletele noastre. Le ascult şi inima mea intră într-o benefică rezonanţă. Mai avem câteva ore până ce preoţii ne vor anunţa că „Hristos a înviat!”.